Copii singuri, parinti absenti
Paştele este un moment de înnoire. Totuşi nu foarte multe se schimbă de la un an alt la altul, de la un Paște la altul. Unul din lucrurile care nu se schimbă este faptul că tinerii români de orice etnie sau confesiune religioasă sunt tot mai mult lăsaţi de capul lor. Tinerii, pre-adolescenţi sau adolescenţi, sunt tot mai singuri, tot mai lipsiţi de sprijin în alegerile pe care le fac.
Cândva, prin anii 90 marele nostru romancier, Nicolae Breban, fiind invitat la o emisiune TV a îndrăznit (de faţă cu câteva feţe bisericeşti) să lanseze o idee foarte ciudată. Poate vă mai aduceţi aminte despre ce era vorba – Breban a spus atunci că Armata română ar trebuie să-şi asume rolul de educator al tineretului român, rol pe care-l umpluse în vechime, timp de secole, Biserica strămoşească. Discuţia în talk-show a evoluat de aşa maniera încât Breban n-a mai avut ocazia să se explice. Nu ştiu nici până astăzi ce a vrut Breban să spună cu adevărat: poate că era un mod de a trage alarma asupra lipsei de structură din educaţia românilor; poate era un mod premonitoriu de a prevesti situaţia dezastruoasă în care se află astăzi celula societăţii româneşti, familia. Oricum, în linii mari, cred că se referea la faptul că oricât de multe probleme economice ar avea un stat, problema socială rămâne mereu cea mai mare şi implică cele mai multe pericole, pe care statul trebuie să le prevadă, să le prognozeze şi, în consecinţă, să le evite pe viitor.
E trist să vezi că tinerii de 14-15 ani pot avea acces la barurile din oraş şi la băuturile alcoolice de pe rafturile lor, fără să fie interpelaţi de responsabil sau manager. Copiii de 14-15 ani trebuie să se ocupe cu lucruri de cu totul altă natură – dar bineînţeles, pe de altă parte, nici acasă nu ar avea altceva mai antrenant de făcut, în afară de a alege între stupidul televizor şi ineptul internet.
Drama copiilor români, astăzi, este poate aceea că au prea mulţi bani de buzunar. Nimeni nu le-a explicat la şcoală cu destulă convingere că obiectivul lor, la vârsta fragedă la care sunt, este să se formeze cât mai armonios, fizic şi intelectual şi să evite excesele; nimeni nu le-a explicat, cu destulă convingere, că nu e totul să ai mulţi bani de buzunar (la o vârsta la care părinţii lor , foştii Şoimi şi Pionieri ai patriei, se mulţumeau cu o eugenia sau cu un corn cu mac), ci că mai trebuie să ştii şi cum să-i cheltuieşti. Copiii români cheltuiesc astăzi ceea ce părinţii lor absenţi au strâns cu mare trudă în Italia sau Spania. Copiii au risipit dintotdeauna ceea ce părinţii lor au agonisit pentru ei – aşa a fost şi aşa va fi. Da, numai că de data aceasta, copiii sunt singuri şi părinţii absenţi.
Te întrebi atunci, ce fac Stâlpii societăţii româneşti? Breban vorbea despre Armată (ţinută în mare respect pe la români, alături de Biserică) – nu sunt însă sigur că Armata îşi mai poate asuma rolul educativ sau de exemplu pentru tinerime. Însă confesiunile şi Bisericile pot. Un prieten de-al meu îmi sugera că ele ar trebui să ia exemplul comunităţii emigranţilor turci din Germania, care în fiecare oraş, pe fiecare stradă din cartierele locuite de turci, a înfiinţat mici săli de recreaţie pentru adolescenţi, pentru a-i ţine departe de alte pericole ale străzii, pe care vi le puteţi lesne imagina; respectivele săli posedă conexie internet, flipper şi poate chiar o bibliotecă mică, dar în primul rând ele reprezintă un loc salubru şi civilizat de întâlnire pentru tineri. Cultele, la noi, se constituie într-unii din cei mai mari proprietari de imobiliare. Sunt sigur că dacă ideea de mai sus le va face cu ochiul, ele vor putea pune oricând pune la dispoziţia adolescenţilor din proximitate un mic spaţiu fără pretenţii prea mari, în care ei să poată să se cunoască şi în care să poată deveni creativi, din punct de vedere social.
Cartierele cu blocuri gri nu conţin astfel de săli şi este vina municipalităţilor şi a asistenţilor sociali că nici nu s-au gândit la asta sau la ceva apropiat ca proiect.
Un Paște cu bine vă doresc!
Mihai TRIŞCAŞ
Nu este vorba nici despre performanţele lor la şcoală sau despre cât sunt de sociali sau de asociali (cum le spun psihologii ce apar pe la televizor); nu este vorba nici măcar despre ce face Ministerul Tineretului şi Sportului pentru ei (ce pretenţii poţi să ai de la un minister al cărui site e „în construcţie”…?); nu mai vreau, de altfel, să repet ceea ce s-a spus despre drama copiilor fără ţară şi fără limbă, purtaţi de părinţii cu joburi în străinătate, din Italia în Spania, din Spania în Italia şi de acolo, înapoi la bunicii de la ţară, singurii de fapt, care şi-au asumat responsabilităţile parentale pentru ei; nu vreau să vorbesc nici despre nivelul slab de cunoştinţe, nici despre adicţia lor la jocurile video şi la internetul nesupravegheat, care le ţin loc de cultură, de timp liber şi câteodată, chiar de părinţii. Vreau să vorbesc doar despre singurătatea lor.
Cândva, prin anii 90 marele nostru romancier, Nicolae Breban, fiind invitat la o emisiune TV a îndrăznit (de faţă cu câteva feţe bisericeşti) să lanseze o idee foarte ciudată. Poate vă mai aduceţi aminte despre ce era vorba – Breban a spus atunci că Armata română ar trebuie să-şi asume rolul de educator al tineretului român, rol pe care-l umpluse în vechime, timp de secole, Biserica strămoşească. Discuţia în talk-show a evoluat de aşa maniera încât Breban n-a mai avut ocazia să se explice. Nu ştiu nici până astăzi ce a vrut Breban să spună cu adevărat: poate că era un mod de a trage alarma asupra lipsei de structură din educaţia românilor; poate era un mod premonitoriu de a prevesti situaţia dezastruoasă în care se află astăzi celula societăţii româneşti, familia. Oricum, în linii mari, cred că se referea la faptul că oricât de multe probleme economice ar avea un stat, problema socială rămâne mereu cea mai mare şi implică cele mai multe pericole, pe care statul trebuie să le prevadă, să le prognozeze şi, în consecinţă, să le evite pe viitor.
E trist să vezi că tinerii de 14-15 ani pot avea acces la barurile din oraş şi la băuturile alcoolice de pe rafturile lor, fără să fie interpelaţi de responsabil sau manager. Copiii de 14-15 ani trebuie să se ocupe cu lucruri de cu totul altă natură – dar bineînţeles, pe de altă parte, nici acasă nu ar avea altceva mai antrenant de făcut, în afară de a alege între stupidul televizor şi ineptul internet.
Drama copiilor români, astăzi, este poate aceea că au prea mulţi bani de buzunar. Nimeni nu le-a explicat la şcoală cu destulă convingere că obiectivul lor, la vârsta fragedă la care sunt, este să se formeze cât mai armonios, fizic şi intelectual şi să evite excesele; nimeni nu le-a explicat, cu destulă convingere, că nu e totul să ai mulţi bani de buzunar (la o vârsta la care părinţii lor , foştii Şoimi şi Pionieri ai patriei, se mulţumeau cu o eugenia sau cu un corn cu mac), ci că mai trebuie să ştii şi cum să-i cheltuieşti. Copiii români cheltuiesc astăzi ceea ce părinţii lor absenţi au strâns cu mare trudă în Italia sau Spania. Copiii au risipit dintotdeauna ceea ce părinţii lor au agonisit pentru ei – aşa a fost şi aşa va fi. Da, numai că de data aceasta, copiii sunt singuri şi părinţii absenţi.
Te întrebi atunci, ce fac Stâlpii societăţii româneşti? Breban vorbea despre Armată (ţinută în mare respect pe la români, alături de Biserică) – nu sunt însă sigur că Armata îşi mai poate asuma rolul educativ sau de exemplu pentru tinerime. Însă confesiunile şi Bisericile pot. Un prieten de-al meu îmi sugera că ele ar trebui să ia exemplul comunităţii emigranţilor turci din Germania, care în fiecare oraş, pe fiecare stradă din cartierele locuite de turci, a înfiinţat mici săli de recreaţie pentru adolescenţi, pentru a-i ţine departe de alte pericole ale străzii, pe care vi le puteţi lesne imagina; respectivele săli posedă conexie internet, flipper şi poate chiar o bibliotecă mică, dar în primul rând ele reprezintă un loc salubru şi civilizat de întâlnire pentru tineri. Cultele, la noi, se constituie într-unii din cei mai mari proprietari de imobiliare. Sunt sigur că dacă ideea de mai sus le va face cu ochiul, ele vor putea pune oricând pune la dispoziţia adolescenţilor din proximitate un mic spaţiu fără pretenţii prea mari, în care ei să poată să se cunoască şi în care să poată deveni creativi, din punct de vedere social.
Cartierele cu blocuri gri nu conţin astfel de săli şi este vina municipalităţilor şi a asistenţilor sociali că nici nu s-au gândit la asta sau la ceva apropiat ca proiect.
Un Paște cu bine vă doresc!
Mihai TRIŞCAŞ
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Ramane cum am stabilit... S-a rezolvat: nu se poate! publicat în data de 21-02-2010
- Un militar roman a murit in Afganistan, iar un altul a fost ranit publicat în data de 23-02-2010
- Planul scutului antiracheta nu este un motiv de ingrijorare pentru rusi publicat în data de 09-03-2010
- CSM - LPS Bistrita se justifica publicat în data de 03-03-2010
- Ladislau Boloni pasibil de inchisoare publicat în data de 02-03-2010
Tag-uri
Articol vizualizat de 1173 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii