Cruciatul cu inima de leu
Richard I Plantagenetul s-a născut la 1 septembrie 1157, la Oxford, ca fiu al regelui Angliei, Henric al II-lea, si al Eleonorei de Aquitania. Supranumit de unii „Inimă de Leu” şi de un celebru trubadur francez (Bertrand de Born) „Richard Da şi Ba”, avea anumite trăsaturi ale tatălui său, întreaga violenţă a Plantageneţilor, dragostea lor nemăsurată pentru femei şi curajul lor.
În 1169, Richard a devenit duce de Aquitania şi, împreună cu fratele său, Henric cel Tânăr, duce de Normandia, s-a răsculat de două ori împotriva tatălui său. Henric al II-lea a reuşit de fiecare dată să oprească revoltele şi nu i-a pedepsit pe fiii săi rebeli. La moartea regelui, Richard a moştenit coroana engleză. Marele eveniment cavaleresc din timpul domniei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreună cu regele Franţei, Filip August. Până atunci, Anglia s-a arătat prea puţin interesată de primele două cruciade. Plecaseră mulţi aventurieri, dar niciun suveran. Henric al II-lea nu s-a îmbarcat niciodată pentru a pleca în cruciadă, cu toate că a făgăduit acest lucru, şi patriarhul Ierusalimului ii adusese cu mare pompă cheile Sfântului Mormânt. Richard era o fire cu totul deosebită; îndată ce primi moştenirea paternă, goli tezaurul, vându cateva comitate si se imbarcă. Recent încoronat rege al Angliei, la vârsta de treizeci si unu de ani, a hotărât să-şi dovedească vitejia, luptând impotriva musulmanilor.
Richard si Filip August, prieteni în aparenţă, rivali în fapt de când Richard moştenise tronul tatălui său, au plecat împreună spre Ierusalim, dar din porturi diferite. Armata normanzilor lui Richard (căci puţini englezi s-au aratat dornici să participe la cruciadă) s-a îmbarcat la Marsilia, iar cea a regelui francez la Genova, urmând sa se întâlnească in Sicilia. Richard a luat cu sine şi alţi englezi cu înclinatii spre aventură, dar nu partea cea mai statornică a nobilimii, care a rămas acasă să guverneze insula în lipsa lui. Cât despre poporul englez de rând, emoţiile cruciadei a treia l-au tulburat numai atât cât să-l determine să pornească nişte progromuri revoltătoare împotriva evreilor. Richard a pierdut multă vreme aşteptând mica flotă pe care ar fi trebuit s-o echipeze pentru el cele cinci porturi (Hastings, Douvres, Sandwich, Hythe si Ronney). Acestea jucau pentru marină acelaşi rol ca feudele cavalerilor pentru armată. Regele acordase baronilor din cele cinci porturi însemnate privilegii, în schimbul cărora ei trebuiau să-i furnizeze corăbii în timp de război.
Şase luni s-au distrat cei doi regi în Sicilia, până când Tancrède, regele Siciliei, l-a ofensat pe Richard, aşa că acesta a cucerit Messina „în mai puţin timp decât i-ar fi trebuit unui preot să cânte liturghia” şi n-a dat-o înapoi decât contra a patruzeci de mii de uncii de aur. Cu fondurile astfel obţinute, şi-a îmbarcat armata cu destinaţia Palestina. Câteva corăbii au eşuat pe coasta Ciprului, a cărui guvernator grec a întemniţat echipajele vaselor; Richard a facut o escală, a cucerit insula şi i-a dat-o lui Guy de Lusignan, regele deposedat al Ierusalimului.
Richard Inimă de Leu a sosit la Acra în 1191. Asedierea cetăţii Acra de către creştini începuse cu nouăsprezece luni în urmă şi costase deja mii de vieţi. La câteva săptămâni de la sosirea lui Richard, sarazinii s-au predat. Învingătorii au pretins – şi sarazinii au făgăduit să le îndeplinească dorinţa – două sute de mii de monede de aur, o mie şase sute de prizonieri de vază şi înapoierea adevaratei cruci. Saladin a confirmat acordul şi populaţia musulmană, cu excepţia celor o mie şase sute de prizonieri, a fost autorizată să plece. Atunci când şefii arabi asediaţi la Acra au întîrziat să ducă la îndeplinire condiţiile puse la predarea oraşului, Richard a dat ordin ca două mii cinci sute de prizonieri musulmani să fie decapitaţi sub zidurile cetăţii, pentru a-i convinge astfel pe conducătorii lor să se grăbească. Filip August, bolnav de friguri, s-a întors în Franţa, lăsând în urma lui o armată de zece mii cinci sute de oameni. Richard a devenit astfel singurul conducator al celei de a treia cruciade. Expediţia i-a dat lui Richard Inimă de Leu prilejul să-şi arate curajul, dar nu a reuşit să elibereze Sfântul Mormânt. Mai mult, Richard s-a făcut urât prin insolenţa şi cruzimea sa (la un moment dat, a preferat sa-i sugrume pe toţi prizonierii musulmani pe care Saladin refuzase să-i răscumpere). Vreme îndelungată după acest război, povesteşte Joinville, sarazinii le spuneau copiilor: „Taci, dacă nu îl chem pe regele Richard să te omoare...”
Dându-şi seama că Saladin nu va sta cu mâinile în sân după această înfrângere, Richard şi-a organizat armata şi s-a pregătit să mărşăluiască vreo sută de kilometri spre sud, de-a lungul coastei, pentru a sprijini cetatea Jaffa, care, după ce intrase din nou în stăpânirea creştinilor, era acum asediată de musulmani. Mulţi seniori au refuzat să-l urmeze, preferând să rămână la Acra şi să uneltească pentru a obţine tronul Ierusalimului, bănuindu-l pe Richard că dorea sa şi-l însuşească. Trupele germane s-au întors şi ele acasă, iar armata franceză a refuzat, în repetate rănduri, să se supună ordinelor regelui englez, zădărnicindu-i astfel planurile. Nici soldaţii lui Richard nu erau pregătiţi pentru o nouă ofensivă.
Armata regelui englez s-a ciocnit cu cea a lui Saladin la Arsuf si a obţinut o victorie nesigură (1191). Saladin a propus să se reia bătălia, dar Richard s-a retras cu oamenii lui între zidurile cetăţii Jaffa. O încercare de semnare a unui tratat de pace a eşuat. Schimbând tactica, Richard a sugerat să se pună capăt cruciadelor, căsătorind-o pe sora sa, Ioana, cu fratele lui Saladin, al-Adil. Biserica s-a împotrivit acestui proiect, aşa că Richard a renunţat la el. Richard a cucerit oraşul Darum şi a avansat până la aproape douăzeci de kilometri de Ierusalim. Cercetaşii creştini au anunţat că fântânile de pe drumul spre Ierusalim fusesera otrăvite, astfel incât armata nu se mai putea aproviziona cu apă. Richard, bolnav si dezamagit, s-a retras la Acra, renunţând la planul de a porni spre Cairo.
In 1192, Saladin a cucerit, din nou, Jaffa. Orgoliul lui Richard s-a reaprins. Într-o singură zi, cu doar trei mii de oameni, Richard Inimă de Leu a pus din nou mâna pe cetate. La 2 septembrie 1192, Richard şi Saladin au semnat o pace pe trei ani şi şi-au împărţit Palestina. Richard urma să păstreze toate oraşele de pe coasta pe care le cucerise, de la Acra până la Jaffa; musulmanii şi creştinii urmau să circule liberi de pe un teritoriu pe celălalt, iar pelerinii să se bucure de protecţie în Ierusalim; dar cetatea Ierusalimului rămânea în mâinile musulmanilor. Pacea a fost celebrată prin organizarea de turnire si sărbători. În momentul plecării spre Anglia, Richard l-a anunţat pe Saladin că va reveni peste trei ani pentru a cuceri Ierusalimul.
La întoarcerea din cruciadă, Richard a debarcat la Friuli. Travestit în cavaler templier, a încercat să ajungă în Germania, dar a fost recunoscut şi arestat de Leopold de Austria. Considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier în mod mişelesc de către ducele Austriei şi predat împăratului Henric al IV-lea, care l-a reţinut, în dispreţul privilegiului cruciaţilor. Anglia a aflat că regele ei e captiv, că suportă voios captivitatea, îmbătându-ţi paznicii, şi că preţul de răscumpărare ar fi de o sută de mii de livre. Pentru a aduna această sumă enormă, miniştrii, care înlocuiau cum puteau mai bine pe regele lor mai întotdeauna absent, s-au străduit să repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor sociale (un sfert din veniturile tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preoţilor, vasele de aur şi argint ale bisericilor, veniturile ordinelor monahale obţinute din lâna tunsă timp de un an; Normandia a trebuit să plătească aceleaşi taxe).
Cu toate aceste impozite împovărătoare, suma adunată a fost prea mică. Împăratul a consimţit, totuşi, să-l pună în libertate provizorie pe regele englez. În absenţa lui Richard, fratele său Ioan încercase să pună mâna pe putere, dar a fost învins graţie intervenţiei energice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaultier. La întoarcerea în ţară, Richard a fost primit cu entuziasm şi pompă de populaţia Londrei. În loc să arate o îndreptăţită recunoştinţă pentru surprinzătoarea loialitate a supuşilor săi, regele a anunţat imediat noi impozite. Împăcându-se cu Ioan Fără de Ţară, Richard a dus un razboi în Franţa lui Filip al II-lea, război încheiat cu pacea de la Vernon, din 1199, prin care obţinea restituirea tuturor posesiunilor din Franţa ale Plantageneţilor, ocupate anterior de Filip al II-lea.
„Fiu rău, frate rău, soţ rău şi rege rău”, s-a spus despre el. Istoricul André Maurois crede că „Totuşi, spre a-l judeca, trebuie să se ţină seama de legenda creată în jurul lui, de popularitatea sa şi de fidelitatea poporului său. A fost, fără îndoială, ca unii condottieri de pe vremea Renaşterii sau ca unii „libertini” din secolul al XVIII-lea, un exemplar ciudat de desăvarşit al unui tip uman astăzi condamnat, dar pe care opinia publică îl accepta atunci.”
Suveran cu un temperament puternic, în timpul celor zece ani de domnie, a fost mult timp absent din Anglia, fie pentru a da viaţă unei politici externe îndrăzneţe, fie pentru a se dedica unor acţiuni militare. Ca rege al Angliei, Richard a fost un absenteist neglijent şi popular, aşa cum ii stătea bine unui cavaler rătăcitor.
Ioan BOTIS
Dacă tatăl sau, Henric al II-lea, urmărise ţeluri practice si prudente, Richard căuta aventura şi dispreţuia orice prudenţă. „Viaţa lui a fost un acces de furie violentă”, a spus un istoric. Poet si trubadur, prietenul tuturor castelanilor războinici din Périgord, el a dorit să joace in viaţă rolul romantic al cavalerului.
În 1169, Richard a devenit duce de Aquitania şi, împreună cu fratele său, Henric cel Tânăr, duce de Normandia, s-a răsculat de două ori împotriva tatălui său. Henric al II-lea a reuşit de fiecare dată să oprească revoltele şi nu i-a pedepsit pe fiii săi rebeli. La moartea regelui, Richard a moştenit coroana engleză. Marele eveniment cavaleresc din timpul domniei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte împreună cu regele Franţei, Filip August. Până atunci, Anglia s-a arătat prea puţin interesată de primele două cruciade. Plecaseră mulţi aventurieri, dar niciun suveran. Henric al II-lea nu s-a îmbarcat niciodată pentru a pleca în cruciadă, cu toate că a făgăduit acest lucru, şi patriarhul Ierusalimului ii adusese cu mare pompă cheile Sfântului Mormânt. Richard era o fire cu totul deosebită; îndată ce primi moştenirea paternă, goli tezaurul, vându cateva comitate si se imbarcă. Recent încoronat rege al Angliei, la vârsta de treizeci si unu de ani, a hotărât să-şi dovedească vitejia, luptând impotriva musulmanilor.
Richard si Filip August, prieteni în aparenţă, rivali în fapt de când Richard moştenise tronul tatălui său, au plecat împreună spre Ierusalim, dar din porturi diferite. Armata normanzilor lui Richard (căci puţini englezi s-au aratat dornici să participe la cruciadă) s-a îmbarcat la Marsilia, iar cea a regelui francez la Genova, urmând sa se întâlnească in Sicilia. Richard a luat cu sine şi alţi englezi cu înclinatii spre aventură, dar nu partea cea mai statornică a nobilimii, care a rămas acasă să guverneze insula în lipsa lui. Cât despre poporul englez de rând, emoţiile cruciadei a treia l-au tulburat numai atât cât să-l determine să pornească nişte progromuri revoltătoare împotriva evreilor. Richard a pierdut multă vreme aşteptând mica flotă pe care ar fi trebuit s-o echipeze pentru el cele cinci porturi (Hastings, Douvres, Sandwich, Hythe si Ronney). Acestea jucau pentru marină acelaşi rol ca feudele cavalerilor pentru armată. Regele acordase baronilor din cele cinci porturi însemnate privilegii, în schimbul cărora ei trebuiau să-i furnizeze corăbii în timp de război.
Şase luni s-au distrat cei doi regi în Sicilia, până când Tancrède, regele Siciliei, l-a ofensat pe Richard, aşa că acesta a cucerit Messina „în mai puţin timp decât i-ar fi trebuit unui preot să cânte liturghia” şi n-a dat-o înapoi decât contra a patruzeci de mii de uncii de aur. Cu fondurile astfel obţinute, şi-a îmbarcat armata cu destinaţia Palestina. Câteva corăbii au eşuat pe coasta Ciprului, a cărui guvernator grec a întemniţat echipajele vaselor; Richard a facut o escală, a cucerit insula şi i-a dat-o lui Guy de Lusignan, regele deposedat al Ierusalimului.
Richard Inimă de Leu a sosit la Acra în 1191. Asedierea cetăţii Acra de către creştini începuse cu nouăsprezece luni în urmă şi costase deja mii de vieţi. La câteva săptămâni de la sosirea lui Richard, sarazinii s-au predat. Învingătorii au pretins – şi sarazinii au făgăduit să le îndeplinească dorinţa – două sute de mii de monede de aur, o mie şase sute de prizonieri de vază şi înapoierea adevaratei cruci. Saladin a confirmat acordul şi populaţia musulmană, cu excepţia celor o mie şase sute de prizonieri, a fost autorizată să plece. Atunci când şefii arabi asediaţi la Acra au întîrziat să ducă la îndeplinire condiţiile puse la predarea oraşului, Richard a dat ordin ca două mii cinci sute de prizonieri musulmani să fie decapitaţi sub zidurile cetăţii, pentru a-i convinge astfel pe conducătorii lor să se grăbească. Filip August, bolnav de friguri, s-a întors în Franţa, lăsând în urma lui o armată de zece mii cinci sute de oameni. Richard a devenit astfel singurul conducator al celei de a treia cruciade. Expediţia i-a dat lui Richard Inimă de Leu prilejul să-şi arate curajul, dar nu a reuşit să elibereze Sfântul Mormânt. Mai mult, Richard s-a făcut urât prin insolenţa şi cruzimea sa (la un moment dat, a preferat sa-i sugrume pe toţi prizonierii musulmani pe care Saladin refuzase să-i răscumpere). Vreme îndelungată după acest război, povesteşte Joinville, sarazinii le spuneau copiilor: „Taci, dacă nu îl chem pe regele Richard să te omoare...”
Dându-şi seama că Saladin nu va sta cu mâinile în sân după această înfrângere, Richard şi-a organizat armata şi s-a pregătit să mărşăluiască vreo sută de kilometri spre sud, de-a lungul coastei, pentru a sprijini cetatea Jaffa, care, după ce intrase din nou în stăpânirea creştinilor, era acum asediată de musulmani. Mulţi seniori au refuzat să-l urmeze, preferând să rămână la Acra şi să uneltească pentru a obţine tronul Ierusalimului, bănuindu-l pe Richard că dorea sa şi-l însuşească. Trupele germane s-au întors şi ele acasă, iar armata franceză a refuzat, în repetate rănduri, să se supună ordinelor regelui englez, zădărnicindu-i astfel planurile. Nici soldaţii lui Richard nu erau pregătiţi pentru o nouă ofensivă.
Armata regelui englez s-a ciocnit cu cea a lui Saladin la Arsuf si a obţinut o victorie nesigură (1191). Saladin a propus să se reia bătălia, dar Richard s-a retras cu oamenii lui între zidurile cetăţii Jaffa. O încercare de semnare a unui tratat de pace a eşuat. Schimbând tactica, Richard a sugerat să se pună capăt cruciadelor, căsătorind-o pe sora sa, Ioana, cu fratele lui Saladin, al-Adil. Biserica s-a împotrivit acestui proiect, aşa că Richard a renunţat la el. Richard a cucerit oraşul Darum şi a avansat până la aproape douăzeci de kilometri de Ierusalim. Cercetaşii creştini au anunţat că fântânile de pe drumul spre Ierusalim fusesera otrăvite, astfel incât armata nu se mai putea aproviziona cu apă. Richard, bolnav si dezamagit, s-a retras la Acra, renunţând la planul de a porni spre Cairo.
In 1192, Saladin a cucerit, din nou, Jaffa. Orgoliul lui Richard s-a reaprins. Într-o singură zi, cu doar trei mii de oameni, Richard Inimă de Leu a pus din nou mâna pe cetate. La 2 septembrie 1192, Richard şi Saladin au semnat o pace pe trei ani şi şi-au împărţit Palestina. Richard urma să păstreze toate oraşele de pe coasta pe care le cucerise, de la Acra până la Jaffa; musulmanii şi creştinii urmau să circule liberi de pe un teritoriu pe celălalt, iar pelerinii să se bucure de protecţie în Ierusalim; dar cetatea Ierusalimului rămânea în mâinile musulmanilor. Pacea a fost celebrată prin organizarea de turnire si sărbători. În momentul plecării spre Anglia, Richard l-a anunţat pe Saladin că va reveni peste trei ani pentru a cuceri Ierusalimul.
La întoarcerea din cruciadă, Richard a debarcat la Friuli. Travestit în cavaler templier, a încercat să ajungă în Germania, dar a fost recunoscut şi arestat de Leopold de Austria. Considerat periculos de către suveranii Europei, a fost făcut prizonier în mod mişelesc de către ducele Austriei şi predat împăratului Henric al IV-lea, care l-a reţinut, în dispreţul privilegiului cruciaţilor. Anglia a aflat că regele ei e captiv, că suportă voios captivitatea, îmbătându-ţi paznicii, şi că preţul de răscumpărare ar fi de o sută de mii de livre. Pentru a aduna această sumă enormă, miniştrii, care înlocuiau cum puteau mai bine pe regele lor mai întotdeauna absent, s-au străduit să repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor sociale (un sfert din veniturile tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preoţilor, vasele de aur şi argint ale bisericilor, veniturile ordinelor monahale obţinute din lâna tunsă timp de un an; Normandia a trebuit să plătească aceleaşi taxe).
Cu toate aceste impozite împovărătoare, suma adunată a fost prea mică. Împăratul a consimţit, totuşi, să-l pună în libertate provizorie pe regele englez. În absenţa lui Richard, fratele său Ioan încercase să pună mâna pe putere, dar a fost învins graţie intervenţiei energice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaultier. La întoarcerea în ţară, Richard a fost primit cu entuziasm şi pompă de populaţia Londrei. În loc să arate o îndreptăţită recunoştinţă pentru surprinzătoarea loialitate a supuşilor săi, regele a anunţat imediat noi impozite. Împăcându-se cu Ioan Fără de Ţară, Richard a dus un razboi în Franţa lui Filip al II-lea, război încheiat cu pacea de la Vernon, din 1199, prin care obţinea restituirea tuturor posesiunilor din Franţa ale Plantageneţilor, ocupate anterior de Filip al II-lea.
„Fiu rău, frate rău, soţ rău şi rege rău”, s-a spus despre el. Istoricul André Maurois crede că „Totuşi, spre a-l judeca, trebuie să se ţină seama de legenda creată în jurul lui, de popularitatea sa şi de fidelitatea poporului său. A fost, fără îndoială, ca unii condottieri de pe vremea Renaşterii sau ca unii „libertini” din secolul al XVIII-lea, un exemplar ciudat de desăvarşit al unui tip uman astăzi condamnat, dar pe care opinia publică îl accepta atunci.”
Suveran cu un temperament puternic, în timpul celor zece ani de domnie, a fost mult timp absent din Anglia, fie pentru a da viaţă unei politici externe îndrăzneţe, fie pentru a se dedica unor acţiuni militare. Ca rege al Angliei, Richard a fost un absenteist neglijent şi popular, aşa cum ii stătea bine unui cavaler rătăcitor.
Ioan BOTIS
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Bistrita-Nasaud are cea mai mica suprafata construita din tara publicat în data de 29-09-2011
- Prefectii, datori la banci! Cristian Florian, printre imprumutati publicat în data de 06-10-2011
- In BN, numarul infractiunilor s-a triplat in ultimii 20 de ani publicat în data de 06-10-2011
- Trei bistriteni in Top 500 miliardari din Romania publicat în data de 20-10-2011
- Primariile bistritene au primit fonduri de la Guvern! publicat în data de 21-10-2011
Tag-uri
Articol vizualizat de 599 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii
Nici un comentariu nu a fost postat încă.