La 104 ani, „nu exista batranete, ci doar o varsta cu ceva mai multe amintiri”
În urmă cu 104 ani, în data de 5 februarie, se năştea, în judeţul Botoşani, al doilea copil din cei 10 ai familiei Ostriceanu – Gheorghe.
De 18 ani, Gheorghe Ostriceanu îşi duce existenţa în Căminul pentru Persoane Vârstnice din municipiul Bistriţa.
Ca în fiecare an, la împlinirea vârstei de 104 ani, acesta şi-a îmbrăcat uniforma militară, pe care o poartă cu mândrie şi cu demnitatea specifică celor care au punctat timpul şi spaţiul cu trecerea(efemeră, cei drept!) prin lume. Ceilalţi bătrâni din cămin au ţinut să fie alături de el şi să-l felicite pe decanul lor de vârstă.
A trăit în două veacuri şi în două milenii
Gheorghe Ostriceanu a purtat o perpetuă luptă cu viaţa, iar consecvenţa de care a dat dovadă în a învinge vicisitudinile vieţii se pare că i-a priit, ajungând la această venerabilă vârstă. Soarta crudă a copilului a copilului de ţăran nu l-a iertat, astfel că a fost nevoit să lucreze pe brazda aspră a ogorului încă de la 13 ani. Dar nu s-a lăsat învins, iar după ce a revenit din armată, unde a apărat, cu vitejie şi devotament hotarele ţării (pe care, astăzi, mulţi o bălăcăresc) a continuat nobila muncă de truditor al pământului.
Pentru Gheorghe Ostriceanu, „patima iubirii” şi „patima pământului”, aidoma lui Ion al lui Liviu Rebreanu, s-au unit într-una singură: cea a iubirii pământului. Aceasta pentru că, până la Marea Unire din 1918, familia din care provine nu a deţinut terenuri agricole. Cele cinci hectare pe care le-a primit tatăl său au devenit finalitatea existenţei sale şi s-au transformat în cea mai de preţ avere a sa.
Din prea multă dragoste de România
Şi-a iubit atât de mult ţara, încât nu a pregetat să lupte în a doua conflagraţie mondială. În 1944 a participat la acţiunea aliaţilor, din Munţii Tatra. Aici a îndurat condiţii meteorologice extreme, dar dragostea pe care o purta gliei româneşti i-a dat speranţa că, după ce războiul se va încheia, va reveni să-şi lucreze ogorul. „Era greu, foarte greu!Ne-a plouat tot timpul, 24 de ore, şi tot mergeam în continuare. În munţi am poposit două săptămâni. Apoi a venit pacea şi ne-am întors acasă. Am avut gradul de subofiţer şi am fost apoi trecut in civilie”, precizează bătrânul, păstrând parcă în privire veşnica dorinţă de a fi pe baricadă, pentru apărarea hotarelor României
“O fi viaţa chin răbdat…”
Deşi viaţa la pus mereu la grele încercări, iar suferinţele pe care le-a îndurat îşi spun acum cuvântul, Gheorghe Ostriceanu nu se dă bătut pentru că „nu există bătrâneţe, ci doar o vârstă cu ceva, mai multe amintiri”. El consideră că nu trupul trebuie să aibă vigoarea tinereţii, ci spiritul, cel care emană şi voinţa de a trăi, de a te bucura de tot ceea ce presupune existenţă umană.
Povesteşte cu nonşalanţă despre „micile” plăceri pe care le are :dansul (dacă tot se simte tânăr sufleteşte) şi femeile frumoase. Despre prima dintre pasiuni afirmă: „Am învăţat acasă să dansez, când mergeam la oi cu tata. Am luat măturoiul cu care făceam curăţenie în strunga boilor şi jucam pentru că trebuia să ies la horă şi să ştiu să joc, cum era pe vremea aceea”. Cât despre latura amoroasa a vieţii sale, Gheorghe Ostriceanu punctează: „De nevastă am vrut să-mi iau o unguroaică şi o evreică, dar m-am însurat cu o româncă”. Cu evreica a vrut să fugă la Arad, unde tatăl ei era comerciant. De altfel, dragostea pe care o poartă femeilor frumoase este confirmată şi de situaţia familială pe care a avut-o de-a lungul vremii:a fost căsătorit de două ori. Un adevărat Petre Ţuţea contemporan, el povesteşte cu o jovialitate şi spontaneitate demne de invidiat despre cele două războaie mondiale, despre evenimentele din decembrie 1989 şi este în temă (ca orice român) cu situaţia politică actuală.
Sinuosul drum prin viaţă
La vârsta de 19 ani, Gheorghe Ostriceanu a plecat de acasă la Brigada 37 Infanterie Botoşani. A primit ordin să se prezinte la Carei, unde a fost militar la Biroul Instrucţie. În perioada cât a fost militar şi-a făcut datoria cu sfinţenie , a fost un model pentru cei din jur şi a respectat fără şovăială jurământul militar. A venit şi anul 1944, când, după ce s-a întors din Munţii Tatra (fosta Cehoslovacie), a fost disponibilizat.
Continuându-şi drumul în, de multe ori, nedreapta viaţă, a ajuns la Braşov, iar apoi în Capitală (prin 1972), unde a locuit circa cinci ani. De altfel,aici avea un frate. A fost martor al terifiantului cutremur din 1977, de care nu îşi aduce aminte cu plăcere. Abia în 1978, ajunge în burgul bistriţean. Tot pe plaiurile oraşului de pe Bistriţa a ajuns la gradul de maior în rezervă.
Când viaţa se măsoară în secole
L-am întâlnit pe Gheorghe Ostriceanu la Căminul pentru Persoane Vârstnice din Bistriţa. Aparent, acest om nu este altceva decât un bătrân „atât de simplu, după vorbă, după port”.
Jovial, pus mereu pe glume, Ostriceanu îi binedispune pe toţi, le povesteşte ore în şir despre aventurile sale din al doilea război mondial. În spatele acestei imagini se ascunde însă un caracter de oţel, o personalitate perfect definită şi o persoană care nu a deviat de la principiile sale. Se simte bine aici şi este tratat pe măsura personalităţii sale. Este respectat atât de personalul Centrului (asistentele spun că este un om cumpătat, de un bun simţ rar întâlnit), dar şi de celelalte persoane vârstnice cazate în acest azil. Întrebat fiind cum se simte la 104 ani, bătrânul a declarat: „Bine, păcat că îmbătrânesc pe zi ce trece”. Cât despre sănătate, acesta îşi aminteşte că la 100 de ani a fost în staţiunea balneoclimaterică de la Sângeorz-Băi şi „o domnişoară din personalul de acolo mi-a spus să merg cu liftul, fiindcă sunt în vârstă. I-am spus că încă am două lifturi: picioarele mele. Doctorii de acolo mi-au spus că nu au avut în staţiune un pacient de 100 de ani şi mă tratau cu mare respect. Ardelenii sunt oameni buni!”.
Te priveşte în ochi
Dacă îl priveşti atent pe Gheorghe Ostriceanu, observi imaginea unui om care a trecut prin viaţă profitând de tot ceea ce aceasta i-a oferit. Îl vezi, parcă aievea trudind din greu pe ogoarele ţării, îndurând frigul năprasnic din Munţii Tatra, jurând credinţă patriei (pe care a venerat-o), dând onor drapelului, valsând la o serată, uitându-se galeş după o domnişoară frumoasă şi, mai presus de orice, privind în faţă cu demnitate.
Mulţi dintre noi am vrea ca măcar un sfert din modul său de viaţă, uneori neverosimil, să-l preluăm şi noi, să-l cultivăm şi să „clonăm” principiile după care s-a ghidat, în toată fiinţarea sa, Gheorghe Ostriceanu. Un laş lasă tot timpul privirea în jos sau te priveşte pe furiş. Acest om te priveşte în ochi şi, din nefericire, tot mai puţini oameni fac acest lucru!
Raimond PETRUŢ
De 18 ani, Gheorghe Ostriceanu îşi duce existenţa în Căminul pentru Persoane Vârstnice din municipiul Bistriţa.
Ca în fiecare an, la împlinirea vârstei de 104 ani, acesta şi-a îmbrăcat uniforma militară, pe care o poartă cu mândrie şi cu demnitatea specifică celor care au punctat timpul şi spaţiul cu trecerea(efemeră, cei drept!) prin lume. Ceilalţi bătrâni din cămin au ţinut să fie alături de el şi să-l felicite pe decanul lor de vârstă.
A trăit în două veacuri şi în două milenii
Gheorghe Ostriceanu a purtat o perpetuă luptă cu viaţa, iar consecvenţa de care a dat dovadă în a învinge vicisitudinile vieţii se pare că i-a priit, ajungând la această venerabilă vârstă. Soarta crudă a copilului a copilului de ţăran nu l-a iertat, astfel că a fost nevoit să lucreze pe brazda aspră a ogorului încă de la 13 ani. Dar nu s-a lăsat învins, iar după ce a revenit din armată, unde a apărat, cu vitejie şi devotament hotarele ţării (pe care, astăzi, mulţi o bălăcăresc) a continuat nobila muncă de truditor al pământului.
Pentru Gheorghe Ostriceanu, „patima iubirii” şi „patima pământului”, aidoma lui Ion al lui Liviu Rebreanu, s-au unit într-una singură: cea a iubirii pământului. Aceasta pentru că, până la Marea Unire din 1918, familia din care provine nu a deţinut terenuri agricole. Cele cinci hectare pe care le-a primit tatăl său au devenit finalitatea existenţei sale şi s-au transformat în cea mai de preţ avere a sa.
Din prea multă dragoste de România
Şi-a iubit atât de mult ţara, încât nu a pregetat să lupte în a doua conflagraţie mondială. În 1944 a participat la acţiunea aliaţilor, din Munţii Tatra. Aici a îndurat condiţii meteorologice extreme, dar dragostea pe care o purta gliei româneşti i-a dat speranţa că, după ce războiul se va încheia, va reveni să-şi lucreze ogorul. „Era greu, foarte greu!Ne-a plouat tot timpul, 24 de ore, şi tot mergeam în continuare. În munţi am poposit două săptămâni. Apoi a venit pacea şi ne-am întors acasă. Am avut gradul de subofiţer şi am fost apoi trecut in civilie”, precizează bătrânul, păstrând parcă în privire veşnica dorinţă de a fi pe baricadă, pentru apărarea hotarelor României
“O fi viaţa chin răbdat…”
Deşi viaţa la pus mereu la grele încercări, iar suferinţele pe care le-a îndurat îşi spun acum cuvântul, Gheorghe Ostriceanu nu se dă bătut pentru că „nu există bătrâneţe, ci doar o vârstă cu ceva, mai multe amintiri”. El consideră că nu trupul trebuie să aibă vigoarea tinereţii, ci spiritul, cel care emană şi voinţa de a trăi, de a te bucura de tot ceea ce presupune existenţă umană.
Povesteşte cu nonşalanţă despre „micile” plăceri pe care le are :dansul (dacă tot se simte tânăr sufleteşte) şi femeile frumoase. Despre prima dintre pasiuni afirmă: „Am învăţat acasă să dansez, când mergeam la oi cu tata. Am luat măturoiul cu care făceam curăţenie în strunga boilor şi jucam pentru că trebuia să ies la horă şi să ştiu să joc, cum era pe vremea aceea”. Cât despre latura amoroasa a vieţii sale, Gheorghe Ostriceanu punctează: „De nevastă am vrut să-mi iau o unguroaică şi o evreică, dar m-am însurat cu o româncă”. Cu evreica a vrut să fugă la Arad, unde tatăl ei era comerciant. De altfel, dragostea pe care o poartă femeilor frumoase este confirmată şi de situaţia familială pe care a avut-o de-a lungul vremii:a fost căsătorit de două ori. Un adevărat Petre Ţuţea contemporan, el povesteşte cu o jovialitate şi spontaneitate demne de invidiat despre cele două războaie mondiale, despre evenimentele din decembrie 1989 şi este în temă (ca orice român) cu situaţia politică actuală.
Sinuosul drum prin viaţă
La vârsta de 19 ani, Gheorghe Ostriceanu a plecat de acasă la Brigada 37 Infanterie Botoşani. A primit ordin să se prezinte la Carei, unde a fost militar la Biroul Instrucţie. În perioada cât a fost militar şi-a făcut datoria cu sfinţenie , a fost un model pentru cei din jur şi a respectat fără şovăială jurământul militar. A venit şi anul 1944, când, după ce s-a întors din Munţii Tatra (fosta Cehoslovacie), a fost disponibilizat.
Continuându-şi drumul în, de multe ori, nedreapta viaţă, a ajuns la Braşov, iar apoi în Capitală (prin 1972), unde a locuit circa cinci ani. De altfel,aici avea un frate. A fost martor al terifiantului cutremur din 1977, de care nu îşi aduce aminte cu plăcere. Abia în 1978, ajunge în burgul bistriţean. Tot pe plaiurile oraşului de pe Bistriţa a ajuns la gradul de maior în rezervă.
Când viaţa se măsoară în secole
L-am întâlnit pe Gheorghe Ostriceanu la Căminul pentru Persoane Vârstnice din Bistriţa. Aparent, acest om nu este altceva decât un bătrân „atât de simplu, după vorbă, după port”.
Jovial, pus mereu pe glume, Ostriceanu îi binedispune pe toţi, le povesteşte ore în şir despre aventurile sale din al doilea război mondial. În spatele acestei imagini se ascunde însă un caracter de oţel, o personalitate perfect definită şi o persoană care nu a deviat de la principiile sale. Se simte bine aici şi este tratat pe măsura personalităţii sale. Este respectat atât de personalul Centrului (asistentele spun că este un om cumpătat, de un bun simţ rar întâlnit), dar şi de celelalte persoane vârstnice cazate în acest azil. Întrebat fiind cum se simte la 104 ani, bătrânul a declarat: „Bine, păcat că îmbătrânesc pe zi ce trece”. Cât despre sănătate, acesta îşi aminteşte că la 100 de ani a fost în staţiunea balneoclimaterică de la Sângeorz-Băi şi „o domnişoară din personalul de acolo mi-a spus să merg cu liftul, fiindcă sunt în vârstă. I-am spus că încă am două lifturi: picioarele mele. Doctorii de acolo mi-au spus că nu au avut în staţiune un pacient de 100 de ani şi mă tratau cu mare respect. Ardelenii sunt oameni buni!”.
Te priveşte în ochi
Dacă îl priveşti atent pe Gheorghe Ostriceanu, observi imaginea unui om care a trecut prin viaţă profitând de tot ceea ce aceasta i-a oferit. Îl vezi, parcă aievea trudind din greu pe ogoarele ţării, îndurând frigul năprasnic din Munţii Tatra, jurând credinţă patriei (pe care a venerat-o), dând onor drapelului, valsând la o serată, uitându-se galeş după o domnişoară frumoasă şi, mai presus de orice, privind în faţă cu demnitate.
Mulţi dintre noi am vrea ca măcar un sfert din modul său de viaţă, uneori neverosimil, să-l preluăm şi noi, să-l cultivăm şi să „clonăm” principiile după care s-a ghidat, în toată fiinţarea sa, Gheorghe Ostriceanu. Un laş lasă tot timpul privirea în jos sau te priveşte pe furiş. Acest om te priveşte în ochi şi, din nefericire, tot mai puţini oameni fac acest lucru!
Raimond PETRUŢ
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- In acest week-end, frig si ninsori in Bistrita-Nasaud publicat în data de 22-01-2011
- Scandal la Penitenciar publicat în data de 27-02-2011
- Liga I, etapa a XX-a: Bistriţa a învins Sportul cu 1-0 publicat în data de 05-03-2011
- An de an, Primaria Bistrita reincepe ,,marea peticeala” publicat în data de 05-03-2011
- Împuşcături ca în Vestul sălbatic publicat în data de 19-03-2011
Articol vizualizat de 502 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii