Cei pe care nu ii vedem
Le întindem o monedă, jumătatea de sandviş rămasă nemâncată sau îngheţata al cărui gust nu ne mai place. Îi privim cu indignare, pentru că ne deranjează, iar dacă le oferim ceva, o facem cu un total dispreţ patologic. Vorbesc despre acei oropsiţi ai sorţii, pe care îi vedem zilnic. Fizic, doar. Lacrima din suflet nu le-o vedem niciodată. Îi batjocorim şi le aruncăm vorbe de ocară, mândrii că noi avem un bănuţ în buzunar. Ei nu cerşesc, ne cer doar înţelegere. Vor să ne amintească că şi ei sunt oameni, doar că perfida soartă le-a rezervat altceva. Este şi cazul lui Sőcz Attila. A crescut în casele de copii, unde singura alinare este aceea că, într-o zi, va veni mama ta şi îţi va şterge lacrimile de pe obrazul pălmuit de cei care trebuiau să te educe. Adormi cu chipul ei în gând, iar dimineaţa te trezeşti în aceeaşi lume sinistră, în care totul este gri. Nenea Attila nu are nici un venit bănesc, iar pentru a-şi întreţine garsoniera micuţă, munceşte pe la diverşi oameni de bine sau adună fier vechi pe care îl vinde la centrele de colectare. Nu cerşeşte, pentru că, în casele de copii pe care le-a perindat, a învăţat că onestitatea, stăpânirea de sine şi răbdarea sunt elemente care te întăresc şi te definesc ca om. L-am întâlnit în faţa blocului în care locuieşte, îngrijind spaţiul verde. Este o pasiune a sa, iar aşa cum îmi spunea, florile sunt singura sa familie. În oameni şi-a pierdut de multă vreme încrederea. Deşi a trecut prin multe vicisitudini, şi-a păstrat zâmbetul cald şi privirea blândă, din care reiese respectul faţă de interlocutor. „N-am cerşit niciodată. Nu vreau milă, compasiune, vreau doar să fiu tratat asemenea unui om. Noi, cei crescuţi prin casele de copii, ce vină avem? Am peste 50 de ani, iar când am putut am lucrat, mi-am cumpărat cum am putut o garsonieră, dar nici aici nu am linişte. Vecinii mă batjocoresc, dar eu îi iert şi mă bucur că ei nu au trecut prin ceea ce eu am fost nevoit să trăiesc“, povesteşte omul. Nu uită nici acum senzaţia acută de foame, nici injuriile pe care i le aduceau pedagogii, motiv pentru care în casa sa vin zeci de copii orfani. „De multe ori, cum muncesc pe la unul, pe la altul, fac şi 20 de lei. Nu pot să nu-i împart cu ei. Ştiu prin ce au trecut!” Îşi şterge, cu mâneca bluzei. lacrimile cristaline, care i se scurg din ochii mari şi albaştrii. Se uită lung la mine şi îmi spune: „Mă iartă, domnul meu!” Nu, nenea Attila, eu îmi cer iertare, pentru că până acum nu te-am văzut! Acum îmi dau seama cât de puţin îi trebuie unui om pentru a fi fericit: linişte şi un umăr pe care să plângă! Se pare că nu de şcoală aveam nevoie vitală în existenţa mea trecătoare, ci de un om care să îmi deschidă ochii. Mulţumesc, nenea Attila!
Raimond PETRUŢ
Raimond PETRUŢ
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- În viziunea USL, proiectele lui Liviu Rusu sunt furăciuni pe faţă publicat în data de 19-07-2011
- Maşini nou-nouţe pentru Consiliul Judeţean publicat în data de 20-07-2011
- Trei ani fără proiecte pentru consilierii judeţeni publicat în data de 08-09-2011
- Primăria reabilitează zece parcuri de joacă cu 2,7 milioane de lei publicat în data de 21-07-2011
- OJPC BN joacă tare! publicat în data de 23-05-2011
Tag-uri
Articol vizualizat de 439 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii