Dusmanul din umbra al regimului comunist: masina de scris
Înainte de 1989, maşinile de scris constituiau pentru regim un pericol potenţial. La securitatea statului, a regimului, bineînţeles.
Din această cauză, maşinile de scris dar şi alte instrumente asemănătoare - copiatoare, fotocopiatoare, erau identificate şi luate într-o evidenţă strictă.
La nivelul întregii Românii se crease o adevărată bancă de date privind deţinătorii de maşini de scris.
Aceste instrumente aparent inofensive şi nevinovate, care creau cuvântul scris, erau considerate duşmanul din umbră al regimului şi ca urmare, problema era tratată cu toată atenţia.
În epoca internetului, a imprimantelor, a scanerelor, o asemenea lege este greu de înţeles. Dar să nu anticipăm.
De ce era considerată maşina de scris un potenţial duşman? Pentru că putea să scrie litere, cuvinte, propoziţii şi fraze, iar acestea puteau să nu fie convenabile pentru regim prin conţinutul pe care îl exprimau. Maşina de scris a fost una dintre puţinele instrumente create de om, care a fost hăituită, urmărită şi pusă sub un control sever.
La nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, sediul problemei, oficial, era la Miliţie Judeţeană. Oficial, deoarece chestiunea era şi în atenţia Securităţii, pe linia Serviciului 1, „Informaţii Interne”, neoficial.
Acte normative
Regimul de dinainte de 1989, cum de fapt se întâmplă şi astăzi, instituise un sistem de protecţie a informaţiilor extrem de sever. Legea 23 din 1971, legifera apărarea secretului de stat, iar maşinile de scris, copiatoarele şi fotocopiatoarele aveau un regim similar cu cel care reglementa regimul armelor, muniţiilor şi substanţelor explozive.
La data de 19. 01.1963, în România a apărut primul act legislativ în acest domeniu, un Decret al Consiliului de Stat, care legifera regimul „maşinilor de scris, multiplicatoarelor şi materialelor necesare reproducerii scrierilor” - „Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice, este permisă numai pe baza autorizaţiei organelor de miliţie, ale MAI”. În continuare actul normativ mai stipula că „deţinerea multiplicatoarelor, ca ghestetnere, şapirografe, heliografe şi alte asemănătoare, precum şi a materialelor necesare reproducerii diferitelor scrierii, ca matriţe, litere de cauciuc, este interzisă”. Ulterior a apărut un alt act legislativ, Decretul 98 din 1983, privind regimul aparatelor de multiplicat, cu aproximativ acelaşi conţinut: „Persoanele fizice pot deţine numai maşini de scris”.
Practic, pe timpul lui Dej, Consiliul de Miniştri a emis primele reglementări cu privire la deţinerea, folosire, cumpărarea, comercializarea maşinilor de scris, copiatoarelor etc. La vremea respectivă, maşina de scris, reprezenta singura modalitate de a realiza materialele scrise, iar copiatoarele de a le multiplica. Măsurile luate împotriva folosirii ilegale erau extrem de dure. În timpul procesului de înregistrare şi punere sub un control strict a maşinilor de scris, acestea au fost confiscate cu precădere de la persoanele considerate periculoase de către regim.
Adevăratul controlor era Securitatea
În toate reglementările emise de-a lungul anilor, şi nu au fost puţine, paradoxal, în loc ca măsurile să fie mai relaxate, ele au început să fie tot mai dure. Ca un lait-motiv, toate aceste acte normative prevedeau că organele de miliţie vor controla deţinerea şi folosirea maşinilor de scris, oficial, dar în realitate, problema era şi în atenţia operativă a organelor de Securitate. Persoanele particulare pentru a deţine o maşină de scris legal, aveau nevoie de o autorizaţie de deţinere şi folosire. La obţinerea autorizaţiei, fiecare deţinător era obligat să dea o aşa numită probă de scris. Aceasta constituia practic amprenta maşinii de scris respective, proba martor. În situaţia în care pe piaţă erau răspândite materiale scrise cu un conţinut necorespunzător pentru regim, acestea erau comparate cu probele martor, ajungându-se astfel la maşina de scris la care a fost redactat materialul incriminat şi în final la identificarea autorului înscrisului respectiv.
Persoanele la care se găseau maşini de scris neînregistrate sau confecţionate ilegal, erau amendate. În unele cazuri au fost întocmite şi dosare penale, iar instrumentele de scris respective au fost confiscate.
Decretul emis pe această linie de Consiliul de Stat din 1963, la art.15, paragraful 2, arăta că „nu pot fi autorizate să deţină maşini de scris, persoanele, care din cauza antecedentelor penale sau comportare, prezintă pericol pentru ordinea publică şi securitatea statului”. Indiscutabil, reglementarea era evident o discriminare politică, o interpretare abuzivă a legii şi prin aceasta erau luaţi în vizor, ziariştii şi scriitorii, în general oamenii de cultură şi artă. Altă prevedere mai reglementa că „atât unităţile socialiste, cât şi persoanele fizice autorizate, care folosesc maşini de scris”, au voie să le folosească numai în scopul menţionat la momentul înregistrării şi autorizării. Era evident faptul că cine nu era recunoscut oficial de către regim ca având calitatea de scriitor, ziarist, om de cultură sau ştiinţă, avea şanse extrem de mici să primească autorizaţie pentru folosirea unei maşini de scris. Mai mult, copiatoarele, fotocopiatoarele, era permis să fie deţinute numai de către instituţii şi organizaţii de stat. Decretul din 1963 mai arăta că persoanele care au primit sau au moştenit maşini de scris, trebuie să obţină autorizaţie de la Miliţie pentru deţinere sau folosire. Era interzisă închirierea, împrumutarea maşinilor de scris sau repararea în alte locuri decât cele autorizate de Miliţie. După repararea unei maşini de scris deţinătorul era din nou obligat să se prezinte la miliţie pentru a da noi probe de scris. Se proceda astfel, ca nu cumva în timpul reparaţiei să fi fost schimbate caracterele literelor. Copiatoarele şi fotocopiatoarele trebuiau înregistrate în termen de 90 de zile, iar maşinile de scris în termen de 30 de zile.
Unii au reuşit să sfideze legea
Organele de miliţie prin cadre specializate, analizau cererile şi în terme de 90 de zile sau 30 de zile, eliberau avizul, pozitiv sau negativ, în funcţie de antecedentele politice ale solicitantului.
La nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, la Miliţia judeţeană exista o bază de date, cu amprentele maşinilor de scris din tot judeţul. Inclusiv şefii de posturi de miliţie de la comune aveau o evidenţă strică a deţinătorilor de maşini de scris, iar aceştia erau supravegheaţi informativ. Dar cu toate aceste măsuri, care uneori frizau absurdul, o lume demnă de romanele lui Orwell, au fost destui români care au sfidat legea, pe piaţă au apărut din când în când materiale cu conţinut necorespunzător, duşmănos la adresa regimului, iar unele din ele au ajuns în străinătate, la Vocea Americii sau la Europa Liberă.
Decretul din 1963, dar şi alte acte normative apărute ulterior, nu s-au aplicat în cadrul M.Ap.N şi MAI. Aici problema era reglementată prin ordine interioare, specifice fiecărui minister. În ultimii ani ai regimului comunist, reglementările aproape că nu se mai aplicau, multă lume a deţinut maşini de scris ilegal şi nu a avut de suferit din această cauză.
Controlul există şi astăzi
Sunt greu de înţeles astfel de reglementări, astăzi, în epoca internetului, a imprimantelor, a scanerelor etc. Nu trebuie să uităm totuşi că fiecare regim îşi ia măsuri de protejare a informaţiei. Sigur că acestea sunt mai sofisticate, nu lezează aparent drepturile individului, dar ele există şi funcţionează. Orice deţinător de PC poate fi identificat, legal sau nu, în baza IP-ului, chiar şi cei care folosesc IP-uri fictive, cu variante ocolitoare etc.
De asemenea orice material scos la o imprimantă poate fi identificat, stabilindu-se cu precizie la ce aparat a fost procesat şi implicit autorul. Prin reglementări internaţionale, toate imprimantele sunt personalizate, tocmai pentru a fi identificate. Fiecare imprimantă are înserat un aşa-zis „microdot”, care conţine numele fabricantului, modelul, codul, seria şi anul fabricaţiei. „Microdotul” îşi lasă amprenta invizibilă pe fiecare coală ieşită dintr-o imprimantă, datele de identificare, iar în anumite laboratoare specializate, dacă situaţia o impune, ele pot fi citite. Deci nimic nou sub soare, metodele de control şi supraveghere devin doar mai sofisticate şi mai discrete.
MIHNEA ROSENBERG
Din această cauză, maşinile de scris dar şi alte instrumente asemănătoare - copiatoare, fotocopiatoare, erau identificate şi luate într-o evidenţă strictă.
La nivelul întregii Românii se crease o adevărată bancă de date privind deţinătorii de maşini de scris.
Aceste instrumente aparent inofensive şi nevinovate, care creau cuvântul scris, erau considerate duşmanul din umbră al regimului şi ca urmare, problema era tratată cu toată atenţia.
În epoca internetului, a imprimantelor, a scanerelor, o asemenea lege este greu de înţeles. Dar să nu anticipăm.
De ce era considerată maşina de scris un potenţial duşman? Pentru că putea să scrie litere, cuvinte, propoziţii şi fraze, iar acestea puteau să nu fie convenabile pentru regim prin conţinutul pe care îl exprimau. Maşina de scris a fost una dintre puţinele instrumente create de om, care a fost hăituită, urmărită şi pusă sub un control sever.
La nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, sediul problemei, oficial, era la Miliţie Judeţeană. Oficial, deoarece chestiunea era şi în atenţia Securităţii, pe linia Serviciului 1, „Informaţii Interne”, neoficial.
Acte normative
Regimul de dinainte de 1989, cum de fapt se întâmplă şi astăzi, instituise un sistem de protecţie a informaţiilor extrem de sever. Legea 23 din 1971, legifera apărarea secretului de stat, iar maşinile de scris, copiatoarele şi fotocopiatoarele aveau un regim similar cu cel care reglementa regimul armelor, muniţiilor şi substanţelor explozive.
La data de 19. 01.1963, în România a apărut primul act legislativ în acest domeniu, un Decret al Consiliului de Stat, care legifera regimul „maşinilor de scris, multiplicatoarelor şi materialelor necesare reproducerii scrierilor” - „Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice, este permisă numai pe baza autorizaţiei organelor de miliţie, ale MAI”. În continuare actul normativ mai stipula că „deţinerea multiplicatoarelor, ca ghestetnere, şapirografe, heliografe şi alte asemănătoare, precum şi a materialelor necesare reproducerii diferitelor scrierii, ca matriţe, litere de cauciuc, este interzisă”. Ulterior a apărut un alt act legislativ, Decretul 98 din 1983, privind regimul aparatelor de multiplicat, cu aproximativ acelaşi conţinut: „Persoanele fizice pot deţine numai maşini de scris”.
Practic, pe timpul lui Dej, Consiliul de Miniştri a emis primele reglementări cu privire la deţinerea, folosire, cumpărarea, comercializarea maşinilor de scris, copiatoarelor etc. La vremea respectivă, maşina de scris, reprezenta singura modalitate de a realiza materialele scrise, iar copiatoarele de a le multiplica. Măsurile luate împotriva folosirii ilegale erau extrem de dure. În timpul procesului de înregistrare şi punere sub un control strict a maşinilor de scris, acestea au fost confiscate cu precădere de la persoanele considerate periculoase de către regim.
Adevăratul controlor era Securitatea
În toate reglementările emise de-a lungul anilor, şi nu au fost puţine, paradoxal, în loc ca măsurile să fie mai relaxate, ele au început să fie tot mai dure. Ca un lait-motiv, toate aceste acte normative prevedeau că organele de miliţie vor controla deţinerea şi folosirea maşinilor de scris, oficial, dar în realitate, problema era şi în atenţia operativă a organelor de Securitate. Persoanele particulare pentru a deţine o maşină de scris legal, aveau nevoie de o autorizaţie de deţinere şi folosire. La obţinerea autorizaţiei, fiecare deţinător era obligat să dea o aşa numită probă de scris. Aceasta constituia practic amprenta maşinii de scris respective, proba martor. În situaţia în care pe piaţă erau răspândite materiale scrise cu un conţinut necorespunzător pentru regim, acestea erau comparate cu probele martor, ajungându-se astfel la maşina de scris la care a fost redactat materialul incriminat şi în final la identificarea autorului înscrisului respectiv.
Persoanele la care se găseau maşini de scris neînregistrate sau confecţionate ilegal, erau amendate. În unele cazuri au fost întocmite şi dosare penale, iar instrumentele de scris respective au fost confiscate.
Decretul emis pe această linie de Consiliul de Stat din 1963, la art.15, paragraful 2, arăta că „nu pot fi autorizate să deţină maşini de scris, persoanele, care din cauza antecedentelor penale sau comportare, prezintă pericol pentru ordinea publică şi securitatea statului”. Indiscutabil, reglementarea era evident o discriminare politică, o interpretare abuzivă a legii şi prin aceasta erau luaţi în vizor, ziariştii şi scriitorii, în general oamenii de cultură şi artă. Altă prevedere mai reglementa că „atât unităţile socialiste, cât şi persoanele fizice autorizate, care folosesc maşini de scris”, au voie să le folosească numai în scopul menţionat la momentul înregistrării şi autorizării. Era evident faptul că cine nu era recunoscut oficial de către regim ca având calitatea de scriitor, ziarist, om de cultură sau ştiinţă, avea şanse extrem de mici să primească autorizaţie pentru folosirea unei maşini de scris. Mai mult, copiatoarele, fotocopiatoarele, era permis să fie deţinute numai de către instituţii şi organizaţii de stat. Decretul din 1963 mai arăta că persoanele care au primit sau au moştenit maşini de scris, trebuie să obţină autorizaţie de la Miliţie pentru deţinere sau folosire. Era interzisă închirierea, împrumutarea maşinilor de scris sau repararea în alte locuri decât cele autorizate de Miliţie. După repararea unei maşini de scris deţinătorul era din nou obligat să se prezinte la miliţie pentru a da noi probe de scris. Se proceda astfel, ca nu cumva în timpul reparaţiei să fi fost schimbate caracterele literelor. Copiatoarele şi fotocopiatoarele trebuiau înregistrate în termen de 90 de zile, iar maşinile de scris în termen de 30 de zile.
Unii au reuşit să sfideze legea
Organele de miliţie prin cadre specializate, analizau cererile şi în terme de 90 de zile sau 30 de zile, eliberau avizul, pozitiv sau negativ, în funcţie de antecedentele politice ale solicitantului.
La nivelul judeţului Bistriţa-Năsăud, la Miliţia judeţeană exista o bază de date, cu amprentele maşinilor de scris din tot judeţul. Inclusiv şefii de posturi de miliţie de la comune aveau o evidenţă strică a deţinătorilor de maşini de scris, iar aceştia erau supravegheaţi informativ. Dar cu toate aceste măsuri, care uneori frizau absurdul, o lume demnă de romanele lui Orwell, au fost destui români care au sfidat legea, pe piaţă au apărut din când în când materiale cu conţinut necorespunzător, duşmănos la adresa regimului, iar unele din ele au ajuns în străinătate, la Vocea Americii sau la Europa Liberă.
Decretul din 1963, dar şi alte acte normative apărute ulterior, nu s-au aplicat în cadrul M.Ap.N şi MAI. Aici problema era reglementată prin ordine interioare, specifice fiecărui minister. În ultimii ani ai regimului comunist, reglementările aproape că nu se mai aplicau, multă lume a deţinut maşini de scris ilegal şi nu a avut de suferit din această cauză.
Controlul există şi astăzi
Sunt greu de înţeles astfel de reglementări, astăzi, în epoca internetului, a imprimantelor, a scanerelor etc. Nu trebuie să uităm totuşi că fiecare regim îşi ia măsuri de protejare a informaţiei. Sigur că acestea sunt mai sofisticate, nu lezează aparent drepturile individului, dar ele există şi funcţionează. Orice deţinător de PC poate fi identificat, legal sau nu, în baza IP-ului, chiar şi cei care folosesc IP-uri fictive, cu variante ocolitoare etc.
De asemenea orice material scos la o imprimantă poate fi identificat, stabilindu-se cu precizie la ce aparat a fost procesat şi implicit autorul. Prin reglementări internaţionale, toate imprimantele sunt personalizate, tocmai pentru a fi identificate. Fiecare imprimantă are înserat un aşa-zis „microdot”, care conţine numele fabricantului, modelul, codul, seria şi anul fabricaţiei. „Microdotul” îşi lasă amprenta invizibilă pe fiecare coală ieşită dintr-o imprimantă, datele de identificare, iar în anumite laboratoare specializate, dacă situaţia o impune, ele pot fi citite. Deci nimic nou sub soare, metodele de control şi supraveghere devin doar mai sofisticate şi mai discrete.
MIHNEA ROSENBERG
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- În viziunea USL, proiectele lui Liviu Rusu sunt furăciuni pe faţă publicat în data de 19-07-2011
- Maşini nou-nouţe pentru Consiliul Judeţean publicat în data de 20-07-2011
- Trei ani fără proiecte pentru consilierii judeţeni publicat în data de 08-09-2011
- Primăria reabilitează zece parcuri de joacă cu 2,7 milioane de lei publicat în data de 21-07-2011
- OJPC BN joacă tare! publicat în data de 23-05-2011
Tag-uri
Articol vizualizat de 564 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii