95 de ani de la inceputul genocidului armean
Luna aprilie marchează a 95-a aniversare a începutului genocidului armean. Din 1915 până în 1918, între 800.000 şi 1,5 milioane de persoane au fost ucise în estul Turciei de acum sau au murit în marşurile prin nordul deşertului sirian.
A fost unul din primele genocide din secolul XX. Poporul armean a fost anihilat parţial şi apoi împrăştiat prin întreaga lume. Turcia neagă în continuare tragedia armenilor.
Genocidul armean reprezintă uciderea intenţionată şi sistematică a populaţiei armene din Imperiul Otoman imediat după Primul Război Mondial. Acesta a inclus masacre şi folosirea deportărilor, unele prin marş forţat în condiţii care să ducă la moartea deportaţilor. Cercetătorii consideră că acesta a fost unul din primele genocide din istoria modernă datorită modului sistematic şi organizat în care au avut loc crimele destinate să elimine armenii şi este cel mai studiat eveniment de acest gen după Holocaust. Alte genocide care au avut loc de atunci sunt cele din Cambodgia şi Rwanda.
Data de început a genocidului este considerată 24 aprilie 1915, zi în care otomanii au arestat în jur de 250 de intelectuali şi conducători locali armeni la Constantinopol. Apoi, otomanii i-au scos pe armeni din casele lor şi i-au forţat să mărşăluiască fără apă şi mâncare prin deşertul Siriei de acum. În timpul acestor operaţiuni au avut loc masacre în care nimeni nu a fost cruţat, indiferent de vârstă sau gen.
Deşi Turcia nu acceptă termenul de genocid ca potrivit pentru evenimentele care au avut de fapt loc, 20 de ţări au recunoscut crimele ca atare, alături de majoritatea istoricilor şi specialiştilor. România nu este una dintre ele, deşi în fiecare an la Bucureşti oficialii depun coroane în memoria victimelor. Armenii au ridicat un monument în memoria victimelor abia în anii ’60, cu permisiunea Moscovei, deoarece subiectul este în continuare delicat, în condiţiile în care Turcia nu recunoaşte atrocităţile comise de Imperiul Otoman.
Declinul Imperiului Otoman
La începutul secolului trecut, Imperiul Otoman era condus de turcii musulmani, iar armenii reprezentau doar o minoritate creştină supusă unei serii de restricţii care nu le garantau siguranţa. În calitate de non-musulmani, armenii erau obligaţi să plătească taxe discriminatorii şi nu aveau dreptul de a participa la viaţa politică. În plus, teritoriul istoric armean era împărţit de ruşi şi otomani.
În 1914 Imperiul Otoman era în declin datorită pierderii teritoriilor din Europa şi Africa, fapt care a generat presiuni economice şi politice şi a intensificat tensiunile entice. Aspiraţiile armenilor la reprezentare şi participare politică au creat suspiciuni în rândul turcilor musulmani, care nu au împărţit niciodată puterea cu vreo minoritate, în special pe fondul revoltelor naţionaliste din Balcani care au determinat pierderea teritoriilor europene. Cererile organizaţiilor politice armene pentru reforme administrative în provinciile locuite de armeni şi o mai bună protecţie din partea poliţiei împotriva triburilor kurde prădătoare au generat doar reacţii violente din partea turcilor. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au avut loc o serie de masacre menite să înspăimânte populaţia armeană, astfel încât să renunţe la revendicarea drepturilor politice. Numărul estimat al victimelor se ridică la 3.000.
Ca răspuns la criza Imperiului Otoman, un nou grup politic numit Tinerii Turci a preluat puterea printr-o revoluţie în 1908, iar în 1913, printr-o lovitură de stat, Comitetul pentru Uniune şi Progres (CUP) a preluat conducere guvernului. Acesta îşi propunea să creeze un stat exclusiv turc şi era condus de un triumvirat: Enver – Ministru al Războiului, Talaat – Ministru de Interne şi Jemal – Ministru al Marinei. CUP a adoptat o ideologie ultra-naţionalistă şi a stabilit legături strânse cu Germania Imperială. Astfel, la izbucnirea Primului Război Mondial, Turcia a făcut parte din Tripla Alianţă împreună cu Germania şi Austro-Ungaria, mânată de dorinţa de a se extinde spre est pe teritoriile ruseşti unde locuiau vorbitori de limba turcă.
Masacre „la adăpostul” Primului Război Mondial
În timpul acţiunilor militare, armata turcă a profitat de context pentru a purta campanii colaterale de masacrare a armenilor din zonele afectate de război. CUP avea deja un proiect de genocid, pe care a încput să-l aplice la „adăpostul” războiului. În primăvara şi vara lui 1915, din toate zonele din afara frontului populaţia armeană a fost deportată, iar convoaie formate din zeci de mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii, au fost duse până în deşertul sirian. Deportările au fost mascate ca programe de relocare, însă tratamentul brutal al celor deportaţi, majoritatea pedeştri, a dovedit că era vorba de fapt de un marş al morţii. Prin deportare, turcii au reuşit să elimine o populaţie întreagă fără pagube materiale, obţinând astfel controlul asupra tuturor proprietăţilor armenilor.
Genocidul planificat a devenit vizibil şi prin masacrele care au avut loc în timpul deportărilor. Soldaţii armeni din forţele otomane au fost executaţi sau trimişi la muncă silită, permiţând ca deportările să aibă loc fără rezistenţă din partea bărbaţilor capabili să lupte. Convoaiele erau atacate frecvent de echipe de ucigaşi organizaţi în aşa fel încât să provoace cât mai multe victime în rândul armenilor. Ca instrument de exterminare, guvernul turc a creat echipaje speciale din foşti deţinuţi, care atacau de obicei cu sabia, ucigând în mod sângeros femei şi copii din convoaiele de deportaţi. Unii erau răpiţi şi ţinuţi în casele turcilor ca muncitori neplătiţi, obligaţi să adere la religia stăpânilor şi să le înveţe limba.
Când a demarat deportările, guvernul nu a făcut provizii pentru hrănirea populaţiei, iar cei bolnavi sau bătrâni au fost repede învinşi de foame şi oboseală. Deportaţii au fost în mod intenţionat privaţi de apă şi hrană, pentru a li se grăbi moartea. Supravieţuitorii care au ajuns în nordul Siriei au fost preluaţi de tabere de concentrare şi apoi trimişi spre sud în deşert să moară. Prin deportare minuţios organizată, masacru sistematic, înfometare şi deshidratare intenţionată şi agresare continuă, otomanii au redus populaţia armeană de pe teritoriul ţării la un grup de persoane ale căror rude şi comunităţi au fost distruse.
O singură comunitate armeană a reuşit să scape de moarte. Muntenii din Musa Dagh s-au apărat de pe înălţimile din apropierea satului până când navele franceze din estul Mării Mediterane i-au detectat şi i-au transportat într-un loc unde să fie în siguranţă. Locuitorii din oraşul Van din estul Armeniei s-au apărat până când au fost salvaţi de înaintarea trupelor ruse, cu care au părăsit oraşul atunci când acestea s-au retras. Cu toate acestea, au fost vânaţi de forţele turce. Alte oraşe care au rezistat au fost reduse la ruine de către artileria turcă.
Fond umanitar pentru refugiaţii armeni
Supravieţuirea armenilor a fost în mare parte considerată a fi meritul intervenţiei umanitare a ambasadorului american Henry Morgenthau. Congresul American a aprobat înfiinţarea unui fond umanitar, Near East Relief, pentru hrănirea armenilor deportaţi care a salvat zeci de mii de vieţi. După război, Near East Relief a început acţiuni de reabilitare a supravieţuitorilor prin crearea de tabere de refugiaţi, orfelinate, clinici şi şcoli.
În perioada de după război, peste patru sute de membri CUP implicaţi în crimele comise împotriva armenilor au fost arestaţi. Tribunalele militare i-au acuzat de preluarea neconstituţională a puterii, conspiraţie pentru eliminarea armenilor şi masacru. Unii din cei judecaţi au fost găsiţi vinovaţi, iar triumviratul de la conducere a fost condamnat la moarte. Cei trei au reuşit să fugă din ţară, iar o mare parte din cei implicaţi în crime de război s-au alăturat mişcării naţionaliste turce condusă de Atatürk.
Printr-o serie de campanii militare împotriva Armeniei ruseşti în 1920, împotriva refugiaţilor armeni care s-au întors în nordul Turciei în 1921 şi împotriva armatei greceşti care a ocupat Izmirul, unde de afla ultima comunitate Armeană intactă din Anatolia, turcii au reuşit să eradicheze armenii prin expulzări şi masacre.
Persecuţia armenilor a continuat până în 1923, când Imperiul Otoman a fost înlocuit de Republica Turcă. În doar trei ani, populaţia de două milioane de armeni din Imperiu s-a înjumătăţit, iar sute de mii de persoane au rămas fără casă şi au devenit refugiaţi. Până la dizolvarea Imperiului Otoman, aproape toată populaţia armeană din Turcia a dispărut.
După genocid, Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul republicii turce, a realizat o ruptură radicală de Imperiul Otoman şi cei trei conducători care erau responsabili pentru crime – Talaat, Enver şi Cemal Paşa. Deşi a recunoscut tragedia armenilor, Atatürk a inclus în guvernul său politicieni şi militari implicaţi direct în genocid.
Este estimat că până la un milion şi jumătate de armeni au pierit în urma acţiunilor otomanilor şi turcilor, iar populaţia Armeniei istorice din extremitatea estică a Anatoliei a fost ştearsă de pe hartă. Odată cu dispariţia acesteia, un popor antic ce a locuit în zonă trei milenii şi-a pierdut patria şi a fost nevoită să plece în exil şi să formeze o nouă diasporă. Refugiaţii care au supravieţuit s-au împrăştiat prin întreaga lume şi s-au stabilit în mai multe ţări, iar Armenia de astăzi reprezintă doar o treime din ţinutul istoric locuit de acest grup etnic.
În continuare un subiect delicat
Turcia neagă crimele comise în timpul genocidului de către Imperiul Otoman. Germania şi Uniunea Sovietică nu au recunoscut niciodată genocidul. Deşi în 2005 Bundestag-ul, Parlamentul german, a cerut Turciei să îşi asume responsabilitatea istorică, nu a folosit cuvântul genocid. Aliaţii din vest ai Turciei au păstrat tăcerea asupra subiectului în timpul Războiului Rece, iar lipsa materialelor fotografice care să fie mărturie pentru ce s-a întâmplat de fapt, holocaustul armean a reprezentat un eveniment istoric dificil de analizat. Documentarele recente au scos la lumină corespondenţă şi declaraţii ale martorilor, în mare parte germani şi americani.
Dezbaterea din jurul catastrofei armene ia amploare în prezent în Turcia, aproape un secol mai târziu. Primul-ministru turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că ţara sa nu va recunoaşte niciodată că genocidul a avut loc, iar ultra-naţionaliştii au început proteste violente în timpul unei expoziţii despre Armenia.
Preşedintele Armeniei Serzh Sargsyan a acceptat invitaţia primului-ministru turc Recep Tayyip Erdogan de a se întâlni la Washington, informează Armenianow. Întâlnirea va avea loc în 12-13 aprilie, în cadrul Summit-ului de Securitate Nucleară din capitala americană şi este considerată o strategie pentru a arăta lumii că relaţiile armeano-turce s-au îmbunătăţit şi pentru a evita ca preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, să folosească cuvântul genocid în discursul său public din 24 aprilie, ziua comemorării genocidului armean.
În fiecare primăvară, înainte de 24 aprilie, aniversarea arestării politicienilor şi intelectualilor armeni din Constantinopol, care a marcat începutul deportărilor din 1915, tot mai multe guverne adoptă rezoluţii prin care recunosc genocidul armean: Franţa în 2001, Elveţia în 2003, iar anul acesta Comitetul pentru Afaceri Externe al Casei Reprezentanţilor din SUA şi Parlamentul suedez. De fiecare dată când o asemenea rezoluţie este adoptată, Ankara ameninţă cu acţiuni politice, deşi nu acţionează niciodată.
Diana Gabor
A fost unul din primele genocide din secolul XX. Poporul armean a fost anihilat parţial şi apoi împrăştiat prin întreaga lume. Turcia neagă în continuare tragedia armenilor.
Genocidul armean reprezintă uciderea intenţionată şi sistematică a populaţiei armene din Imperiul Otoman imediat după Primul Război Mondial. Acesta a inclus masacre şi folosirea deportărilor, unele prin marş forţat în condiţii care să ducă la moartea deportaţilor. Cercetătorii consideră că acesta a fost unul din primele genocide din istoria modernă datorită modului sistematic şi organizat în care au avut loc crimele destinate să elimine armenii şi este cel mai studiat eveniment de acest gen după Holocaust. Alte genocide care au avut loc de atunci sunt cele din Cambodgia şi Rwanda.
Data de început a genocidului este considerată 24 aprilie 1915, zi în care otomanii au arestat în jur de 250 de intelectuali şi conducători locali armeni la Constantinopol. Apoi, otomanii i-au scos pe armeni din casele lor şi i-au forţat să mărşăluiască fără apă şi mâncare prin deşertul Siriei de acum. În timpul acestor operaţiuni au avut loc masacre în care nimeni nu a fost cruţat, indiferent de vârstă sau gen.
Deşi Turcia nu acceptă termenul de genocid ca potrivit pentru evenimentele care au avut de fapt loc, 20 de ţări au recunoscut crimele ca atare, alături de majoritatea istoricilor şi specialiştilor. România nu este una dintre ele, deşi în fiecare an la Bucureşti oficialii depun coroane în memoria victimelor. Armenii au ridicat un monument în memoria victimelor abia în anii ’60, cu permisiunea Moscovei, deoarece subiectul este în continuare delicat, în condiţiile în care Turcia nu recunoaşte atrocităţile comise de Imperiul Otoman.
Declinul Imperiului Otoman
La începutul secolului trecut, Imperiul Otoman era condus de turcii musulmani, iar armenii reprezentau doar o minoritate creştină supusă unei serii de restricţii care nu le garantau siguranţa. În calitate de non-musulmani, armenii erau obligaţi să plătească taxe discriminatorii şi nu aveau dreptul de a participa la viaţa politică. În plus, teritoriul istoric armean era împărţit de ruşi şi otomani.
În 1914 Imperiul Otoman era în declin datorită pierderii teritoriilor din Europa şi Africa, fapt care a generat presiuni economice şi politice şi a intensificat tensiunile entice. Aspiraţiile armenilor la reprezentare şi participare politică au creat suspiciuni în rândul turcilor musulmani, care nu au împărţit niciodată puterea cu vreo minoritate, în special pe fondul revoltelor naţionaliste din Balcani care au determinat pierderea teritoriilor europene. Cererile organizaţiilor politice armene pentru reforme administrative în provinciile locuite de armeni şi o mai bună protecţie din partea poliţiei împotriva triburilor kurde prădătoare au generat doar reacţii violente din partea turcilor. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au avut loc o serie de masacre menite să înspăimânte populaţia armeană, astfel încât să renunţe la revendicarea drepturilor politice. Numărul estimat al victimelor se ridică la 3.000.
Ca răspuns la criza Imperiului Otoman, un nou grup politic numit Tinerii Turci a preluat puterea printr-o revoluţie în 1908, iar în 1913, printr-o lovitură de stat, Comitetul pentru Uniune şi Progres (CUP) a preluat conducere guvernului. Acesta îşi propunea să creeze un stat exclusiv turc şi era condus de un triumvirat: Enver – Ministru al Războiului, Talaat – Ministru de Interne şi Jemal – Ministru al Marinei. CUP a adoptat o ideologie ultra-naţionalistă şi a stabilit legături strânse cu Germania Imperială. Astfel, la izbucnirea Primului Război Mondial, Turcia a făcut parte din Tripla Alianţă împreună cu Germania şi Austro-Ungaria, mânată de dorinţa de a se extinde spre est pe teritoriile ruseşti unde locuiau vorbitori de limba turcă.
Masacre „la adăpostul” Primului Război Mondial
În timpul acţiunilor militare, armata turcă a profitat de context pentru a purta campanii colaterale de masacrare a armenilor din zonele afectate de război. CUP avea deja un proiect de genocid, pe care a încput să-l aplice la „adăpostul” războiului. În primăvara şi vara lui 1915, din toate zonele din afara frontului populaţia armeană a fost deportată, iar convoaie formate din zeci de mii de persoane, bărbaţi, femei şi copii, au fost duse până în deşertul sirian. Deportările au fost mascate ca programe de relocare, însă tratamentul brutal al celor deportaţi, majoritatea pedeştri, a dovedit că era vorba de fapt de un marş al morţii. Prin deportare, turcii au reuşit să elimine o populaţie întreagă fără pagube materiale, obţinând astfel controlul asupra tuturor proprietăţilor armenilor.
Genocidul planificat a devenit vizibil şi prin masacrele care au avut loc în timpul deportărilor. Soldaţii armeni din forţele otomane au fost executaţi sau trimişi la muncă silită, permiţând ca deportările să aibă loc fără rezistenţă din partea bărbaţilor capabili să lupte. Convoaiele erau atacate frecvent de echipe de ucigaşi organizaţi în aşa fel încât să provoace cât mai multe victime în rândul armenilor. Ca instrument de exterminare, guvernul turc a creat echipaje speciale din foşti deţinuţi, care atacau de obicei cu sabia, ucigând în mod sângeros femei şi copii din convoaiele de deportaţi. Unii erau răpiţi şi ţinuţi în casele turcilor ca muncitori neplătiţi, obligaţi să adere la religia stăpânilor şi să le înveţe limba.
Când a demarat deportările, guvernul nu a făcut provizii pentru hrănirea populaţiei, iar cei bolnavi sau bătrâni au fost repede învinşi de foame şi oboseală. Deportaţii au fost în mod intenţionat privaţi de apă şi hrană, pentru a li se grăbi moartea. Supravieţuitorii care au ajuns în nordul Siriei au fost preluaţi de tabere de concentrare şi apoi trimişi spre sud în deşert să moară. Prin deportare minuţios organizată, masacru sistematic, înfometare şi deshidratare intenţionată şi agresare continuă, otomanii au redus populaţia armeană de pe teritoriul ţării la un grup de persoane ale căror rude şi comunităţi au fost distruse.
O singură comunitate armeană a reuşit să scape de moarte. Muntenii din Musa Dagh s-au apărat de pe înălţimile din apropierea satului până când navele franceze din estul Mării Mediterane i-au detectat şi i-au transportat într-un loc unde să fie în siguranţă. Locuitorii din oraşul Van din estul Armeniei s-au apărat până când au fost salvaţi de înaintarea trupelor ruse, cu care au părăsit oraşul atunci când acestea s-au retras. Cu toate acestea, au fost vânaţi de forţele turce. Alte oraşe care au rezistat au fost reduse la ruine de către artileria turcă.
Fond umanitar pentru refugiaţii armeni
Supravieţuirea armenilor a fost în mare parte considerată a fi meritul intervenţiei umanitare a ambasadorului american Henry Morgenthau. Congresul American a aprobat înfiinţarea unui fond umanitar, Near East Relief, pentru hrănirea armenilor deportaţi care a salvat zeci de mii de vieţi. După război, Near East Relief a început acţiuni de reabilitare a supravieţuitorilor prin crearea de tabere de refugiaţi, orfelinate, clinici şi şcoli.
În perioada de după război, peste patru sute de membri CUP implicaţi în crimele comise împotriva armenilor au fost arestaţi. Tribunalele militare i-au acuzat de preluarea neconstituţională a puterii, conspiraţie pentru eliminarea armenilor şi masacru. Unii din cei judecaţi au fost găsiţi vinovaţi, iar triumviratul de la conducere a fost condamnat la moarte. Cei trei au reuşit să fugă din ţară, iar o mare parte din cei implicaţi în crime de război s-au alăturat mişcării naţionaliste turce condusă de Atatürk.
Printr-o serie de campanii militare împotriva Armeniei ruseşti în 1920, împotriva refugiaţilor armeni care s-au întors în nordul Turciei în 1921 şi împotriva armatei greceşti care a ocupat Izmirul, unde de afla ultima comunitate Armeană intactă din Anatolia, turcii au reuşit să eradicheze armenii prin expulzări şi masacre.
Persecuţia armenilor a continuat până în 1923, când Imperiul Otoman a fost înlocuit de Republica Turcă. În doar trei ani, populaţia de două milioane de armeni din Imperiu s-a înjumătăţit, iar sute de mii de persoane au rămas fără casă şi au devenit refugiaţi. Până la dizolvarea Imperiului Otoman, aproape toată populaţia armeană din Turcia a dispărut.
După genocid, Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul republicii turce, a realizat o ruptură radicală de Imperiul Otoman şi cei trei conducători care erau responsabili pentru crime – Talaat, Enver şi Cemal Paşa. Deşi a recunoscut tragedia armenilor, Atatürk a inclus în guvernul său politicieni şi militari implicaţi direct în genocid.
Este estimat că până la un milion şi jumătate de armeni au pierit în urma acţiunilor otomanilor şi turcilor, iar populaţia Armeniei istorice din extremitatea estică a Anatoliei a fost ştearsă de pe hartă. Odată cu dispariţia acesteia, un popor antic ce a locuit în zonă trei milenii şi-a pierdut patria şi a fost nevoită să plece în exil şi să formeze o nouă diasporă. Refugiaţii care au supravieţuit s-au împrăştiat prin întreaga lume şi s-au stabilit în mai multe ţări, iar Armenia de astăzi reprezintă doar o treime din ţinutul istoric locuit de acest grup etnic.
În continuare un subiect delicat
Turcia neagă crimele comise în timpul genocidului de către Imperiul Otoman. Germania şi Uniunea Sovietică nu au recunoscut niciodată genocidul. Deşi în 2005 Bundestag-ul, Parlamentul german, a cerut Turciei să îşi asume responsabilitatea istorică, nu a folosit cuvântul genocid. Aliaţii din vest ai Turciei au păstrat tăcerea asupra subiectului în timpul Războiului Rece, iar lipsa materialelor fotografice care să fie mărturie pentru ce s-a întâmplat de fapt, holocaustul armean a reprezentat un eveniment istoric dificil de analizat. Documentarele recente au scos la lumină corespondenţă şi declaraţii ale martorilor, în mare parte germani şi americani.
Dezbaterea din jurul catastrofei armene ia amploare în prezent în Turcia, aproape un secol mai târziu. Primul-ministru turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că ţara sa nu va recunoaşte niciodată că genocidul a avut loc, iar ultra-naţionaliştii au început proteste violente în timpul unei expoziţii despre Armenia.
Preşedintele Armeniei Serzh Sargsyan a acceptat invitaţia primului-ministru turc Recep Tayyip Erdogan de a se întâlni la Washington, informează Armenianow. Întâlnirea va avea loc în 12-13 aprilie, în cadrul Summit-ului de Securitate Nucleară din capitala americană şi este considerată o strategie pentru a arăta lumii că relaţiile armeano-turce s-au îmbunătăţit şi pentru a evita ca preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, să folosească cuvântul genocid în discursul său public din 24 aprilie, ziua comemorării genocidului armean.
În fiecare primăvară, înainte de 24 aprilie, aniversarea arestării politicienilor şi intelectualilor armeni din Constantinopol, care a marcat începutul deportărilor din 1915, tot mai multe guverne adoptă rezoluţii prin care recunosc genocidul armean: Franţa în 2001, Elveţia în 2003, iar anul acesta Comitetul pentru Afaceri Externe al Casei Reprezentanţilor din SUA şi Parlamentul suedez. De fiecare dată când o asemenea rezoluţie este adoptată, Ankara ameninţă cu acţiuni politice, deşi nu acţionează niciodată.
Diana Gabor
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Ramane cum am stabilit... S-a rezolvat: nu se poate! publicat în data de 21-02-2010
- Un militar roman a murit in Afganistan, iar un altul a fost ranit publicat în data de 23-02-2010
- Planul scutului antiracheta nu este un motiv de ingrijorare pentru rusi publicat în data de 09-03-2010
- CSM - LPS Bistrita se justifica publicat în data de 03-03-2010
- Ladislau Boloni pasibil de inchisoare publicat în data de 02-03-2010
Tag-uri
Articol vizualizat de 1108 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii
Nici un comentariu nu a fost postat încă.