După 20 de ani, România are mai mulţi săraci decât în ’89
În România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB, arată un studiu realizat de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii (ICCV), aflat sub egida Academiei Române, intitulat „După 20 de ani: Opţiuni pentru România”. Din această cauză, ţara noastră se află pe ultimul în privinţa veniturilor şi penultimul loc la cheltuieli în Europa (după Irlanda).
Reacţia guvernării actuale a României este din nou inversă, încercând să echilibreze bugetul prin tăieri masive în zona socială.
România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanţă de media statelor europene.
În România exista o discuţie continuă asupra rolului statului, a implicării sale în economie şi societate. Ideologia dominantă, se spune în studiul realizat de ICCV, pare a fi: „statul este prea mare şi trebuie făcut mai mic”.
„Se porneşte astfel de la o ipoteză care falsifică realitatea socială şi care consideră eronat statul drept consumator major al bunăstării, ignorându-se total cealaltă dimensiune a sa – cea de producător principal de bunăstare prin educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Serviciile publice sunt etichetate negativ ca fiind consumatoare inutile de resurse, dacă aparţin statului, cu toate că prin intermediul lor şi a investiţiilor în aceste servicii, se depăşesc fenomenele care, cronicizate, conduc la blocaj social”, mai scriu autorii studiului.
După 20 de ani, România a ajuns la un număr mare de săraci şi la o inegalitate socială mai mare decât cea din 1989, având însă o povară suplimentară dată de datoriile externe şi de costurile sociale care le însoţesc. Singura şansă a României este raţionalitatea, responsabilitatea şi o nouă solidaritate.
România, sub media UE în sfera politicilor sociale
Potrivit ICCV, economia României a avut o dinamică sinuoasă formată din două perioade importante de cădere (1990-1992 şi 1997-1999) urmate de reveniri şi creşteri, perioada 2000-2008 fiind una de creştere continuă şi durabilă, care este urmată însă de criza profundă şi structurală în care ne aflăm astăzi.
Trei tendinţe au caracterizat economia în aceşti 20 de ani:
- ponderea sectorului privat în PIB s-a stabilizat după 2004 la circa 71% pornind de la 56% în 1990;
- industria a lăsat predominant serviciilor în cadrul economiei;
- numărul salariaţilor a scăzut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008.
Deficitul extern, se spune în raport, rămâne punctul slab al economiei, pentru acoperirea căruia s-a apelat la acorduri cu instituţiile financiare internaţionale în perioade de recesiune şi la împrumuturi private externe în perioade de creştere. Aceste acorduri, care au constituit strategia asumată a tranziţiei, au condus la costuri sociale extrem de mari pentru ţara noastră, de fenomene grave de sărăcire şi dezagregare socială. „Chiar dacă economia îşi revine, aceste fenomene sociale necesită o perioadă mult mai mare pentru a fi resorbite măcar parţial”, susţin autorii.
Potrivit documentului, dacă ţările dezvoltate investesc peste 30% din PIB în sfera politicilor sociale, România investeşte mai puţin de jumătate din media UE: 16,4%, sub toate ţările europene care au trecut prin tranziţie, şi care sunt în prezent state membre ale UE.
Pentru domeniul social, România cheltuieşte cea mai mică proporţie, nu numai în raport cu PIB, dar şi ca pondere din buget: 36,5 faţă de 55,9% media UE, fiind astfel o politică de distribuţie a bugetului în defavoarea sectorului social.
Sectorul public social, primul sacrificat
Deşi în perioadele de criză, de schimbare socială, aproape toate statele duc o politică de protecţie socială mărită pentru a oferi o compensare minimă a costurilor sociale ale schimbărilor, în ţara noastră, în perioadele de criză, de restructurare economică (1991-2000), sectorul public social pare să fi fost primul sacrificat. Şi acum, susţine raportul ICCV, reacţia guvernării actuale a României este inversă, încercându-se echilibrarea bugetului prin tăieri masive din zona socială: salarii în educaţie, sănătate şi asistenţă socială, a pensiilor ş a altor beneficii sociale ale unor grupuri cu risc social ridicat. Cei din zona socială suporta masiv costul crizei. Este probabil ca această politică să continue şi în 2011, susţine ICCV.
Statul trebuie să fie un producător de bunăstare
Sistemul public de asigurări sociale - pensie şi şomaj - apare, din perspectivă economică, drept un contract, ca orice contract economic – un contract economic între generaţii. Însă, prin politicile propuse în această perioadă se contestă solidaritatea socială dintre generaţii şi se creează cadrul de atomizare a societăţii prin dubla excludere socială - săracii se exclud prin lipsa accesului la resurse şi servicii, iar bogaţii se autoexclud.
„Salariaţii şi pensionarii au reprezentat împreună, pe toată această perioadă, aproximativ 50% din populaţia României. Evoluţia lor a fost însă de sensuri opuse: în timp ce numărul salariaţilor a scăzut, cel al pensionarilor a crescut, tendinţe care se vor păstra şi în 2010. În prezent salariaţii sunt mai puţin de 60% (4,6 milioane) din câţi erau în 1989, iar pensionari sunt cu 55% mai mulţi (5,5 milioane). Este greşit să o considerăm sistemul de pensii ca o povară pentru societate. Ea este o poliţă pentru viitor. Generaţia activă este îndreptăţită să se întrebe dacă viitorul său va fi asigurat. Este o problemă cheie a moralului colectiv”, se precizează în document.
Statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Presupunând că toate acestea nu ar fi servicii publice, acestea ar trebui cumpărate de pe piaţa liberă. De altfel, şi în prezent există, de exemplu, spitale, clinici, licee şi universităţi private. Pentru a-şi îndeplini funcţiile sale de producător de bunăstare, statul are nevoie de bani. Datele arată că, în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB, fapt care ne plasează pe ultimul, respectiv penultimul loc în Europa (după Irlanda).
Statele care reuşesc să colecteze resurse la buget sunt statele puternice, cu economii dezvoltate, şi dacă România doreşte să se apropie de modelul de dezvoltare vest-european, va trebui să crească veniturile publice, iar nu să le scadă. Conform datelor, statele europene pot fi clasificate, în linii mari, în trei categorii: 1) cele cu venituri în jur de 50% şi peste din PIB şi cheltuieli de peste 50% (statele scandinave, Franţa, Austria, Belgia), 2) cele cu venituri de peste 39% din PIB şi cheltuieli peste 40% (o largă varietate, de la Germania la Bulgaria şi de la Marea Britanie la Polonia) şi 3) state cu sub 40% din PIB venituri şi, de regulă, tot cu sub 40% cheltuieli (mai ales cele din est, din fostul bloc sovietic, între care şi România, dar şi Spania sau Irlanda), susţin autorii raportului ICCV. Deoarece are cele mai mici venituri, relativ la mărimea economiei, statul român este şi permanent în situaţia de deficit, adică de nevoie de a acoperi cheltuieli mai mari decât veniturile. Deficitul public mediu al României între 1998 şi 2009 a fost de -2,2% din PIB, fiind foarte aproape de media statelor care au aderat între anii 2004 şi 2007 (-3,2%), dar la circa un punct procentual sub media europeană.
Sărăcia absolută a început să crească iar în 2009
Socialismul românesc a creat, în condiţiile unui standard modest de viaţă, plin de lipsuri înjositoare, o importantă solidaritate socială „de opoziţie”. După 1990, speranţa unui salt spectaculos în bunăstare nu a fost îndeplinită pentru majoritatea populaţiei, iar decada 90 a fost una de sărăcire a românilor. O primă explozie a sărăciei, provocând totodată şi un soc social, a avut loc în anii 1991-1994. Creşterea sărăciei a fost reluată la sfârşitul anilor 90. În anul 2000 segmentul săracilor crescuse de patru ori faţă de dimensiunea estimată pentru anul 1989. Creşterea economică de după anul 2000 reduce sărăcia la valorile de la debutul tranziţiei, însă sărăcia absolută începe din nou să crească în 2009 şi cu siguranţa va continua ascendenţa în 2010, posibil şi în 2011.
O comparaţie a nivelului consumului în România, cu cel din celelalte state europene, indică foarte clar standardul de viaţă din ţara noastră, relevă studiul. Deşi în România în ultimii ani s-a produs o creştere importantă a venitului/consumului, totuşi în anul 2008, consumul pe cap de locuitor reprezenta doar 29% din consumul mediu european, de şase ori mai mic decât consumul populaţiei din Norvegia sau Luxemburg.
Astfel, afectând venituri cu arie largă de acoperire, criza economică actuală a readus în prim plan riscul de sărăcire pentru toate grupurile sociale.
Liana Mureşan
Reacţia guvernării actuale a României este din nou inversă, încercând să echilibreze bugetul prin tăieri masive în zona socială.
România nu are un stat prea mare, raportat la mărimea economiei, ci, dimpotrivă, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanţă de media statelor europene.
În România exista o discuţie continuă asupra rolului statului, a implicării sale în economie şi societate. Ideologia dominantă, se spune în studiul realizat de ICCV, pare a fi: „statul este prea mare şi trebuie făcut mai mic”.
„Se porneşte astfel de la o ipoteză care falsifică realitatea socială şi care consideră eronat statul drept consumator major al bunăstării, ignorându-se total cealaltă dimensiune a sa – cea de producător principal de bunăstare prin educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Serviciile publice sunt etichetate negativ ca fiind consumatoare inutile de resurse, dacă aparţin statului, cu toate că prin intermediul lor şi a investiţiilor în aceste servicii, se depăşesc fenomenele care, cronicizate, conduc la blocaj social”, mai scriu autorii studiului.
După 20 de ani, România a ajuns la un număr mare de săraci şi la o inegalitate socială mai mare decât cea din 1989, având însă o povară suplimentară dată de datoriile externe şi de costurile sociale care le însoţesc. Singura şansă a României este raţionalitatea, responsabilitatea şi o nouă solidaritate.
România, sub media UE în sfera politicilor sociale
Potrivit ICCV, economia României a avut o dinamică sinuoasă formată din două perioade importante de cădere (1990-1992 şi 1997-1999) urmate de reveniri şi creşteri, perioada 2000-2008 fiind una de creştere continuă şi durabilă, care este urmată însă de criza profundă şi structurală în care ne aflăm astăzi.
Trei tendinţe au caracterizat economia în aceşti 20 de ani:
- ponderea sectorului privat în PIB s-a stabilizat după 2004 la circa 71% pornind de la 56% în 1990;
- industria a lăsat predominant serviciilor în cadrul economiei;
- numărul salariaţilor a scăzut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008.
Deficitul extern, se spune în raport, rămâne punctul slab al economiei, pentru acoperirea căruia s-a apelat la acorduri cu instituţiile financiare internaţionale în perioade de recesiune şi la împrumuturi private externe în perioade de creştere. Aceste acorduri, care au constituit strategia asumată a tranziţiei, au condus la costuri sociale extrem de mari pentru ţara noastră, de fenomene grave de sărăcire şi dezagregare socială. „Chiar dacă economia îşi revine, aceste fenomene sociale necesită o perioadă mult mai mare pentru a fi resorbite măcar parţial”, susţin autorii.
Potrivit documentului, dacă ţările dezvoltate investesc peste 30% din PIB în sfera politicilor sociale, România investeşte mai puţin de jumătate din media UE: 16,4%, sub toate ţările europene care au trecut prin tranziţie, şi care sunt în prezent state membre ale UE.
Pentru domeniul social, România cheltuieşte cea mai mică proporţie, nu numai în raport cu PIB, dar şi ca pondere din buget: 36,5 faţă de 55,9% media UE, fiind astfel o politică de distribuţie a bugetului în defavoarea sectorului social.
Sectorul public social, primul sacrificat
Deşi în perioadele de criză, de schimbare socială, aproape toate statele duc o politică de protecţie socială mărită pentru a oferi o compensare minimă a costurilor sociale ale schimbărilor, în ţara noastră, în perioadele de criză, de restructurare economică (1991-2000), sectorul public social pare să fi fost primul sacrificat. Şi acum, susţine raportul ICCV, reacţia guvernării actuale a României este inversă, încercându-se echilibrarea bugetului prin tăieri masive din zona socială: salarii în educaţie, sănătate şi asistenţă socială, a pensiilor ş a altor beneficii sociale ale unor grupuri cu risc social ridicat. Cei din zona socială suporta masiv costul crizei. Este probabil ca această politică să continue şi în 2011, susţine ICCV.
Statul trebuie să fie un producător de bunăstare
Sistemul public de asigurări sociale - pensie şi şomaj - apare, din perspectivă economică, drept un contract, ca orice contract economic – un contract economic între generaţii. Însă, prin politicile propuse în această perioadă se contestă solidaritatea socială dintre generaţii şi se creează cadrul de atomizare a societăţii prin dubla excludere socială - săracii se exclud prin lipsa accesului la resurse şi servicii, iar bogaţii se autoexclud.
„Salariaţii şi pensionarii au reprezentat împreună, pe toată această perioadă, aproximativ 50% din populaţia României. Evoluţia lor a fost însă de sensuri opuse: în timp ce numărul salariaţilor a scăzut, cel al pensionarilor a crescut, tendinţe care se vor păstra şi în 2010. În prezent salariaţii sunt mai puţin de 60% (4,6 milioane) din câţi erau în 1989, iar pensionari sunt cu 55% mai mulţi (5,5 milioane). Este greşit să o considerăm sistemul de pensii ca o povară pentru societate. Ea este o poliţă pentru viitor. Generaţia activă este îndreptăţită să se întrebe dacă viitorul său va fi asigurat. Este o problemă cheie a moralului colectiv”, se precizează în document.
Statul nu este un simplu consumator al bunăstării, ci şi un producător de bunăstare: educaţie, sănătate, ştiinţă, securitate publică şi socială. Presupunând că toate acestea nu ar fi servicii publice, acestea ar trebui cumpărate de pe piaţa liberă. De altfel, şi în prezent există, de exemplu, spitale, clinici, licee şi universităţi private. Pentru a-şi îndeplini funcţiile sale de producător de bunăstare, statul are nevoie de bani. Datele arată că, în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB, fapt care ne plasează pe ultimul, respectiv penultimul loc în Europa (după Irlanda).
Statele care reuşesc să colecteze resurse la buget sunt statele puternice, cu economii dezvoltate, şi dacă România doreşte să se apropie de modelul de dezvoltare vest-european, va trebui să crească veniturile publice, iar nu să le scadă. Conform datelor, statele europene pot fi clasificate, în linii mari, în trei categorii: 1) cele cu venituri în jur de 50% şi peste din PIB şi cheltuieli de peste 50% (statele scandinave, Franţa, Austria, Belgia), 2) cele cu venituri de peste 39% din PIB şi cheltuieli peste 40% (o largă varietate, de la Germania la Bulgaria şi de la Marea Britanie la Polonia) şi 3) state cu sub 40% din PIB venituri şi, de regulă, tot cu sub 40% cheltuieli (mai ales cele din est, din fostul bloc sovietic, între care şi România, dar şi Spania sau Irlanda), susţin autorii raportului ICCV. Deoarece are cele mai mici venituri, relativ la mărimea economiei, statul român este şi permanent în situaţia de deficit, adică de nevoie de a acoperi cheltuieli mai mari decât veniturile. Deficitul public mediu al României între 1998 şi 2009 a fost de -2,2% din PIB, fiind foarte aproape de media statelor care au aderat între anii 2004 şi 2007 (-3,2%), dar la circa un punct procentual sub media europeană.
Sărăcia absolută a început să crească iar în 2009
Socialismul românesc a creat, în condiţiile unui standard modest de viaţă, plin de lipsuri înjositoare, o importantă solidaritate socială „de opoziţie”. După 1990, speranţa unui salt spectaculos în bunăstare nu a fost îndeplinită pentru majoritatea populaţiei, iar decada 90 a fost una de sărăcire a românilor. O primă explozie a sărăciei, provocând totodată şi un soc social, a avut loc în anii 1991-1994. Creşterea sărăciei a fost reluată la sfârşitul anilor 90. În anul 2000 segmentul săracilor crescuse de patru ori faţă de dimensiunea estimată pentru anul 1989. Creşterea economică de după anul 2000 reduce sărăcia la valorile de la debutul tranziţiei, însă sărăcia absolută începe din nou să crească în 2009 şi cu siguranţa va continua ascendenţa în 2010, posibil şi în 2011.
O comparaţie a nivelului consumului în România, cu cel din celelalte state europene, indică foarte clar standardul de viaţă din ţara noastră, relevă studiul. Deşi în România în ultimii ani s-a produs o creştere importantă a venitului/consumului, totuşi în anul 2008, consumul pe cap de locuitor reprezenta doar 29% din consumul mediu european, de şase ori mai mic decât consumul populaţiei din Norvegia sau Luxemburg.
Astfel, afectând venituri cu arie largă de acoperire, criza economică actuală a readus în prim plan riscul de sărăcire pentru toate grupurile sociale.
Liana Mureşan
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Ramane cum am stabilit... S-a rezolvat: nu se poate! publicat în data de 21-02-2010
- Un militar roman a murit in Afganistan, iar un altul a fost ranit publicat în data de 23-02-2010
- Planul scutului antiracheta nu este un motiv de ingrijorare pentru rusi publicat în data de 09-03-2010
- CSM - LPS Bistrita se justifica publicat în data de 03-03-2010
- Ladislau Boloni pasibil de inchisoare publicat în data de 02-03-2010
Tag-uri
Articol vizualizat de 907 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii
Nici un comentariu nu a fost postat încă.