Relatia cu presa a institutiilor statului – un moft nesimtit al jurnalistilor
Chiar şi într-un „sat cu blocuri”, cum este denumit oraşul nostru, presa locală are menirea, printre altele, de a informa publicul despre activităţile desfăşurate în instituţiile plătite din buzunarul acestora.
Directorii instituţiilor sunt principalii „ofiţeri de presă”, iar acolo unde există persoane desemnate a purta cuvântul, acestea au de cele mai multe ori şi alte sarcini care le mănâncă timpul şi nervii, cu excepţiile de rigoare.
Lăsând la o parte ştirile de tip tabloid, sinuciderile şi mondenităţile la mare căutare pe piaţa devoratorilor de informaţie, aducerea pe sticlă, la lumina tiparului sau pe calea undelor a ştirilor şi informaţiilor legate de activitatea instituţiilor statului, poate fi considerată o cursă cu obstacole printre telefoane, birouri şi secretare, nervi, stres şi sictir totodată.
Toată fuga printre funcţionari şi directoraşi, la birouri sau la telefoanele care se încăpăţânează să răspundă, aduce jurnalistul, nu de puţine ori, în faza în care nu mai contează ştirea sau informaţia, ci răzbunarea pe acel sau acea persoană vinovată de periplul şi aventura subiectului nerezolvat sau a informaţiei greoi primite.
Mai sunt şi cazurile care întăresc regula – excepţiile, instituţii şi persoane desemnate care îşi fac treaba fără reproş, normalizând astfel un flux de informaţie corect şi coerent.
Directorii şi frica „transpirării” informaţiei
O bună parte din mai marii conducerilor instituţiilor şi-au dezvoltat o frică a transpirării informaţiilor din interior, născută pe baza neîncrederii în personalul propriu sau, chiar mai mult decât atât, din dorinţa de a controla absolut tot ce iese din propria ogradă. În acest sens s-au creat anumite interdicţii pentru personalul angajat, în ceea ce priveşte relaţia cu presa, interzicându-le acestora furnizarea informaţiilor de orice fel.
Deunăzi, cu ocazia manifestărilor Zilelor Bistriţei, echipele de control aflate la faţa locului au refuzat să dea informaţii mass media, argumentând, oarecum jenaţi, că acestea pot fi date doar de către conducere. Fiind sfârşit de săptămână şi dincolo de toate şi mare sărbătoare în oraş, cei autoîndreptăţiţi să dea informaţii nu au fost de găsit, iar ştirea „la cald” nu a mai avut caracterul şi rezultatul scontat.
În cazul în care se stă totuşi de vorbă cu vreun angajat mai timid, dar cu prerogative în relaţia cu presa, aproape la fiecare întrebare apar scuzele şi telefonul la şef: „nu ştiu dacă sunt în măsură să vă dau aceste informaţii, staţi că-l sun pe şefu’!”.
O altă categorie de şefi sunt aceia care vor să deţină controlul total asupra informaţiei acordate, ei fiind principalii ofiţeri de presă a instituţiei respective. Setea de imagine şi dorinţa arzătoare de a apărea în lumina publică, vine totuşi în contradicţie cu disponibilitatea acestora în faţa presei, programările pentru audienţe sau telefonul pus pe vibraţii, motive care îi fac de negăsit în momentul cererii de informaţie.
Comunicatele de presă şi căsuţele de e-mail
Majoritatea instituţiilor care se respectă au un purtător de cuvânt sau o persoană desemnată în gestionarea relaţiilor cu publicul şi presa. Acestea au prevăzut, în majoritate, în fişa postului respectiv, printre multe altele bineînţeles, şi obligativitatea afişării pe site-urile instituţiei – acolo unde există şi sunt întreţinute – a informaţiilor publice conforme cu profilul activităţii ce îl desfăşoară. Puţine din instituţii au informaţia adusă la zi, comunicatele de presă sau informările asupra unor activităţi pe care le desfăşoară, sunt un lux pentru cei care le caută şi le şi găsesc. Cumulul de atribuţii pe care unii dintre responsabili le au, sau pur şi simplu incompetenţa acestora şi neştiinţa lor, fac ca aceste portale să fie mai tot timpul under construction sau cu actualizările rămase la nivelul campaniilor electorale, când toată lumea lucra la imaginea instituţiei unde şeful coordona foarte bine activitatea pe toate planurile.
Comunicatele de presă, care sunt pentru unii adevărate surse pentru alcătuirea unor jurnale sau calupuri de ştiri, sunt mijlocul cel mai frecvent utilizat în informare. Aici apare problema, de multe ori voită, a bazei de date a adreselor de destinaţie. Nu de puţine ori, instituţiile statului au preferinţe în a transmite unele comunicate doar către o parte a presei. Atunci când apare, motivaţia este simplă: ori s-a pierdut cumva baza de date şi a fost recuperată doar parţial, ori în momentul trimiterii e-mail-ului nu s-au selectat toate dintr-o eroare umană, căci doar „oameni suntem, nu maşini”.
Mai grav este atunci când informaţia apare pe alte căi şi doar unor „preferaţi”, exemplul cel mai elocvent fiind marea acţiune de pseudo-percheziţie a cămătarilor bistriţeni, când doar o parte a prese a fost „informată” de anumite surse, acţiunea având un caracter secret. Secret pentru unii, iar pentru alţii s-a dovedit a fi o „ţeapă” după cum bine s-au exprimat cu un rânjet bişniţăresc, jandarmii către cei prezenţi la faţa locului.
Nici omisiunea Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud în a informa toată presa despre recepţia tehnică a Crucii de la Tihuţa nu face rabat de la favoritism, comunicatul ajungând doar la câteva redacţii, de parcă acţiunea nu era de interes public, anunţând pe sistemul privat, doar pe cine scrie „de bine”, anticipând critici probabile şi nedorite.
Birourile parlamentare sun şi ele plătite din banul public, şi încă foarte bine şi gros. Şi aici sunt probleme de comunicare. Cei mai liberali dintre liberali îşi permit nesimţirea de a elimina din paleta presei pe cei care au avut la un moment dat „tupeul” de a publica o declaraţie de avere, considerând – pe criterii numai de ei ştiute – „persona non grata” unele publicaţii, într-o instituţie plătită din jepul amărâtului de român. Lăsaţi, domnule deputat, cititorul să ne penalizeze pentru ceea ce scriem şi publicăm, obligaţia dumneavoastră este să-l informaţi, fără preferinţe!
Excepţiile care întăresc regula
În momentul de faţă, presa este catalogată ca un câine turbat care urlă tot timpul la adresa unor instituţii, şi care vrea cu orice preţ să discrediteze o persoană sau alta. Criticile de cele mai multe ori considerate constructive, nu sunt pe placul aleşilor noştri, apărând astfel repulsia faţă de orice formă de presă care aduce atingere imaginii acestora.
Există însă şi excepţii care întăresc regula. Nu sunt izolate, fapt care bucură şi dau o gură de aer celor care se încăpăţânează să obţină informaţii de orice fel.
Ofiţerii de presă, purtătorii de cuvânt, persoanele de contact sau şefii şi directorii de instituţii care vin în contact cu presa la modul cel mai deschis, acceptă şi criticile şi le consideră constructive. Rolul lor în relaţia cu presa ar trebui să rămână constant, indiferent de profilul sau culoarea unui post de televiziune, staţie de radio şi publicaţie tipărită sau on-line.
O informaţie oferită presei nu o cataloghează pe cea din urmă, este o obligaţie acolo unde banul public este în joc. Interpretările care vor să apară în urma informaţiei acordate, cad în sarcina celui care le face, nu în anticiparea personală a unui posibil material răutăcios.
Prostituţia presei într-o perioadă de maximă criză, ţine într-adevăr de anumite culori. Nu neapărat politice, dar cu siguranţă culoarea banului este cea purtată la urma urmei. Asta nu cataloghează un jurnalist la intrarea într-o instituţie publică, interpretarea informaţiei primite ţine doar de interesul deontologic sau material al fiecăruia.
Cititorul este în cea mai mare măsură să catalogheze o publicaţie sau alta, obligaţia primordială a instituţiilor bugetare în raport cu presa, este una foarte simplă: de a acorda şi a facilita accesul la informaţie.
Eugen Farcaşiu
Directorii instituţiilor sunt principalii „ofiţeri de presă”, iar acolo unde există persoane desemnate a purta cuvântul, acestea au de cele mai multe ori şi alte sarcini care le mănâncă timpul şi nervii, cu excepţiile de rigoare.
Lăsând la o parte ştirile de tip tabloid, sinuciderile şi mondenităţile la mare căutare pe piaţa devoratorilor de informaţie, aducerea pe sticlă, la lumina tiparului sau pe calea undelor a ştirilor şi informaţiilor legate de activitatea instituţiilor statului, poate fi considerată o cursă cu obstacole printre telefoane, birouri şi secretare, nervi, stres şi sictir totodată.
Toată fuga printre funcţionari şi directoraşi, la birouri sau la telefoanele care se încăpăţânează să răspundă, aduce jurnalistul, nu de puţine ori, în faza în care nu mai contează ştirea sau informaţia, ci răzbunarea pe acel sau acea persoană vinovată de periplul şi aventura subiectului nerezolvat sau a informaţiei greoi primite.
Mai sunt şi cazurile care întăresc regula – excepţiile, instituţii şi persoane desemnate care îşi fac treaba fără reproş, normalizând astfel un flux de informaţie corect şi coerent.
Directorii şi frica „transpirării” informaţiei
O bună parte din mai marii conducerilor instituţiilor şi-au dezvoltat o frică a transpirării informaţiilor din interior, născută pe baza neîncrederii în personalul propriu sau, chiar mai mult decât atât, din dorinţa de a controla absolut tot ce iese din propria ogradă. În acest sens s-au creat anumite interdicţii pentru personalul angajat, în ceea ce priveşte relaţia cu presa, interzicându-le acestora furnizarea informaţiilor de orice fel.
Deunăzi, cu ocazia manifestărilor Zilelor Bistriţei, echipele de control aflate la faţa locului au refuzat să dea informaţii mass media, argumentând, oarecum jenaţi, că acestea pot fi date doar de către conducere. Fiind sfârşit de săptămână şi dincolo de toate şi mare sărbătoare în oraş, cei autoîndreptăţiţi să dea informaţii nu au fost de găsit, iar ştirea „la cald” nu a mai avut caracterul şi rezultatul scontat.
În cazul în care se stă totuşi de vorbă cu vreun angajat mai timid, dar cu prerogative în relaţia cu presa, aproape la fiecare întrebare apar scuzele şi telefonul la şef: „nu ştiu dacă sunt în măsură să vă dau aceste informaţii, staţi că-l sun pe şefu’!”.
O altă categorie de şefi sunt aceia care vor să deţină controlul total asupra informaţiei acordate, ei fiind principalii ofiţeri de presă a instituţiei respective. Setea de imagine şi dorinţa arzătoare de a apărea în lumina publică, vine totuşi în contradicţie cu disponibilitatea acestora în faţa presei, programările pentru audienţe sau telefonul pus pe vibraţii, motive care îi fac de negăsit în momentul cererii de informaţie.
Comunicatele de presă şi căsuţele de e-mail
Majoritatea instituţiilor care se respectă au un purtător de cuvânt sau o persoană desemnată în gestionarea relaţiilor cu publicul şi presa. Acestea au prevăzut, în majoritate, în fişa postului respectiv, printre multe altele bineînţeles, şi obligativitatea afişării pe site-urile instituţiei – acolo unde există şi sunt întreţinute – a informaţiilor publice conforme cu profilul activităţii ce îl desfăşoară. Puţine din instituţii au informaţia adusă la zi, comunicatele de presă sau informările asupra unor activităţi pe care le desfăşoară, sunt un lux pentru cei care le caută şi le şi găsesc. Cumulul de atribuţii pe care unii dintre responsabili le au, sau pur şi simplu incompetenţa acestora şi neştiinţa lor, fac ca aceste portale să fie mai tot timpul under construction sau cu actualizările rămase la nivelul campaniilor electorale, când toată lumea lucra la imaginea instituţiei unde şeful coordona foarte bine activitatea pe toate planurile.
Comunicatele de presă, care sunt pentru unii adevărate surse pentru alcătuirea unor jurnale sau calupuri de ştiri, sunt mijlocul cel mai frecvent utilizat în informare. Aici apare problema, de multe ori voită, a bazei de date a adreselor de destinaţie. Nu de puţine ori, instituţiile statului au preferinţe în a transmite unele comunicate doar către o parte a presei. Atunci când apare, motivaţia este simplă: ori s-a pierdut cumva baza de date şi a fost recuperată doar parţial, ori în momentul trimiterii e-mail-ului nu s-au selectat toate dintr-o eroare umană, căci doar „oameni suntem, nu maşini”.
Mai grav este atunci când informaţia apare pe alte căi şi doar unor „preferaţi”, exemplul cel mai elocvent fiind marea acţiune de pseudo-percheziţie a cămătarilor bistriţeni, când doar o parte a prese a fost „informată” de anumite surse, acţiunea având un caracter secret. Secret pentru unii, iar pentru alţii s-a dovedit a fi o „ţeapă” după cum bine s-au exprimat cu un rânjet bişniţăresc, jandarmii către cei prezenţi la faţa locului.
Nici omisiunea Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud în a informa toată presa despre recepţia tehnică a Crucii de la Tihuţa nu face rabat de la favoritism, comunicatul ajungând doar la câteva redacţii, de parcă acţiunea nu era de interes public, anunţând pe sistemul privat, doar pe cine scrie „de bine”, anticipând critici probabile şi nedorite.
Birourile parlamentare sun şi ele plătite din banul public, şi încă foarte bine şi gros. Şi aici sunt probleme de comunicare. Cei mai liberali dintre liberali îşi permit nesimţirea de a elimina din paleta presei pe cei care au avut la un moment dat „tupeul” de a publica o declaraţie de avere, considerând – pe criterii numai de ei ştiute – „persona non grata” unele publicaţii, într-o instituţie plătită din jepul amărâtului de român. Lăsaţi, domnule deputat, cititorul să ne penalizeze pentru ceea ce scriem şi publicăm, obligaţia dumneavoastră este să-l informaţi, fără preferinţe!
Excepţiile care întăresc regula
În momentul de faţă, presa este catalogată ca un câine turbat care urlă tot timpul la adresa unor instituţii, şi care vrea cu orice preţ să discrediteze o persoană sau alta. Criticile de cele mai multe ori considerate constructive, nu sunt pe placul aleşilor noştri, apărând astfel repulsia faţă de orice formă de presă care aduce atingere imaginii acestora.
Există însă şi excepţii care întăresc regula. Nu sunt izolate, fapt care bucură şi dau o gură de aer celor care se încăpăţânează să obţină informaţii de orice fel.
Ofiţerii de presă, purtătorii de cuvânt, persoanele de contact sau şefii şi directorii de instituţii care vin în contact cu presa la modul cel mai deschis, acceptă şi criticile şi le consideră constructive. Rolul lor în relaţia cu presa ar trebui să rămână constant, indiferent de profilul sau culoarea unui post de televiziune, staţie de radio şi publicaţie tipărită sau on-line.
O informaţie oferită presei nu o cataloghează pe cea din urmă, este o obligaţie acolo unde banul public este în joc. Interpretările care vor să apară în urma informaţiei acordate, cad în sarcina celui care le face, nu în anticiparea personală a unui posibil material răutăcios.
Prostituţia presei într-o perioadă de maximă criză, ţine într-adevăr de anumite culori. Nu neapărat politice, dar cu siguranţă culoarea banului este cea purtată la urma urmei. Asta nu cataloghează un jurnalist la intrarea într-o instituţie publică, interpretarea informaţiei primite ţine doar de interesul deontologic sau material al fiecăruia.
Cititorul este în cea mai mare măsură să catalogheze o publicaţie sau alta, obligaţia primordială a instituţiilor bugetare în raport cu presa, este una foarte simplă: de a acorda şi a facilita accesul la informaţie.
Eugen Farcaşiu
Imagini:
Alte articole pe aceeaşi temă
- Ramane cum am stabilit... S-a rezolvat: nu se poate! publicat în data de 21-02-2010
- Un militar roman a murit in Afganistan, iar un altul a fost ranit publicat în data de 23-02-2010
- Planul scutului antiracheta nu este un motiv de ingrijorare pentru rusi publicat în data de 09-03-2010
- CSM - LPS Bistrita se justifica publicat în data de 03-03-2010
- Ladislau Boloni pasibil de inchisoare publicat în data de 02-03-2010
Tag-uri
Articol vizualizat de 443 ori
Înapoi
Reportaje video
Cel mai prost profesor din Bistrita
Deputaţii europeni dezbat reacția la criza refugiaților mediteraneeni
First Orbit , filmul care il celebreaza pe Gagari
Gazeta întreabă
Caută în gazetă
Fata săptămânii
ALL MODELS - Simona
- Nume: Simona
- Anul naşterii: 1986
- Înălţime: 166 cm
- Greutate: 50 kg
- Bust/Talie/Şolduri: 86-64-90
ABONEAZĂ-TE la Gazeta de Bistriţa
Cu doar 4 RON pe lună (taxe de difuzare incluse) vei primi cele mai bune investigaţii jurnalistice chiar la tine acasa, în fiecare sâmbătă.
Comentarii
Nici un comentariu nu a fost postat încă.